Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Aprilie 2010

Cine şi-ar fi închipuit acum ceva timp că vieţile noastre se vor schimba atât de brusc? Nu am fost deloc pregătiţi. Acum, că stau şi mă uit în urmă, nicio aşteptare nu a fost aşa cum urma să o demonstreze realitatea. Pentru că un copil nu vine la pachet cu manual de utilizare. Şi pentru că un copil, oricât de stăpân pe tine ai fi în viaţa de zi cu zi, oricât de bine ai şti să îţi drămuieşti timpul, te bulversează în câteva minute. Ştie să te urce pe culmile disperării, iar mai apoi ale fericirii, bucuriei, ale veseliei neînfrânate, cât ai pocni o dată din degete.

Acum ceva timp aveam o viaţă tihnită, cu multă rutină aş spune, cu circuitul pat-trafic-serviciu-trafic-pat foarte bine definit, întrerupt de câte o ieşire la teatru, la film sau la sală. Aproape plictisitor aş spune, gândind cu mintea de acum.

Nimic nu părea să ne tulbure rutina. Până când … într-o zi a apărut ea, micuţa prinţesă.

De atunci nu am mai avut linişte. Viaţa noastră a suferit o incizie pe cord deschis, cu bune şi cu rele.

Niciodată în ultimul an şi aproape cât scrie în titlu nu am mai dormit mai multe de 6 ore pe noapte. Io care nu concepeam un somn mai mic de 8 ore. În primele luni chiar 3-4 ore şi alea adunate. Abia acum am început să mai prind câte o oră în plus de somn în week-end.

Niciodată în ultimul an nu am mai ajuns la teatru. Ce ciudaţi şi ăştia, de ce nu au şi spectacole la matineu?

O singură dată, de ziua mea, am reuşit să ajungem la film. La Avatar 3D. Nu mă întrebaţi dacă mi-a plăcut ;P.

Acum 10 zile am reuşit să ajung prima dată din nou la un antrenament de kendo, după o lungă întrerupere. Ce a urmat a fost de poveste. Febră musculară 3 zile şi super chin la coborârea scărilor de la metrou. Idioţii, la Unirii au pus numai rulante care urcă, deşi se ştie că la coborâre foloseşti mai mulţi muşchi decât la urcare.

Ieşirile din oraş sunt musai cu copilul. Nu am mai plecat în ultimul an, în concediu, doar noi doi. De fapt, nici nu am avut concediu anul trecut. Încercăm în toamna asta. Fără copil.

În rest, rutina casă-serviciu-casă s-a transformat în acasă-pampers-biberon-parc-pampers-biberon… şi aşa mai departe. În ultimele luni, de când pitica a trecut de la stadiul de legumă în landou la stadiul de pici în fund şi acum de prichindel greu de prins prin casă sau afară, ne-am mai diversificat şi noi activitatea.

Dar, în loc să mergem la teatru într-o seară mergem cu pitica în parc, la leagăne. Şi e fun.

Seara, în loc să stăm la un film şi o bere, ne jucăm de-a prinsul pisicii prin casă. Noi nu avem pisică 😀 . Sau, mai nou, ne jucăm de-a pompierii. Sau mami face mâncare pentru kid, pentru a doua zi, în timp ce tati bate mingea cu copila pe maidanul din sufragerie. Noroc că vecinul de jos e singur, bătrân şi adoră copiii. Că surd nu prea e, deşi uneori ne-am dori.  🙂

Dacă stau să mă gândesc bine, aproape nimic din ce făceam înainte de ea, nu mai fac acum, deşi unele activităţi încerc să le reiau. Timpul mi-l împart mult mai bine. Sunt tot timpul în viteza a cincea. Dorm iepureşte în cea mai mare parte a nopţii şi nu mă trezesc obosită din cauza asta. Mă ridic automat din pat la cel mai mic scâncet şi nici nu ştiu când ajung în dormitorul prinţesei, când o mufez cu suzeta şi când mă bag înapoi în pat. Dimineaţa am învăţat să mai ciupesc 10 minute de somn stând în fund, pe scaun, în timp ce ea suge lapte din biberon.

Orice deplasare la ai mei se programează cu 3 zile înainte şi 2 zile tot fac bagaje. Am vrut să ne schimbăm maşina pentru că nu mai încăpem în ea. Încă ne mai dorim un automobil mai mare, dar vremurile sunt împotriva noastră :). Aşa că am învăţat să reducem drastic bagajele.

Dar au fost şi numeroase zile, ore, minute de chin, de pierdere a răbdării, de disperare maximă, de lacrimi, de regrete, de vorbe sau gânduri urâte.

Nimeni nu ne-a pregătit pentru greul cumplit care urma, dar în cele din urmă, minutele frumoase au început să devină tot mai dese, orele petrecute împreună au început să fie tot mai valoroase. Acum aş da şi luna de pe cer pentru  ca prinţesa noastră să râdă în hohote sau să o aud că spune „pitac” în loc de pitic, „mma” în loc de mama, „tata” pentru tata şi restul nu le mai ştiu. Noroc că e o fire veselă şi nu e nevoie să fac gestul cu luna:), iar de vorbăreaţă, nu vă mai spun, că ne întrece pe amândoi.

Fiecare minut petrecut împreună este ca o rază de soare. Fiecare oră face cât un film întreg, în regie proprie. Şi tare m-am bucurat când prietenii de la Romtelecom au lansat ieri campania Copil.Caut timp.De petrecut cu părinţii mei. Poate reuşesc să le amintească şi altor părinţi că nimic nu e mai important pentru copilul tău decât să te joci şi să comunici cu el. Baftă!

Anunțuri

Read Full Post »

De ce a murit CERF?

Încă de la început vreau să menţionez că aceasta este propria mea viziune şi propria mea explicaţie la întrebarea din titlu. Nu are legătură cu firme, oameni and stuff. E doar intuiţia mea. Am mai vrut să scriu despre subiect cam acum un an, dar concluzia era atât de nefavorabilă evenimentului încât am zis să nu fiu rea şi să descurajez oamenii (unii chiar deosebiţi) care s-au implicat în organizarea ediţiei de anul trecut.

Când a pornit CERFul? Păi, prin ‘900 toamna, cam aşa, nu? Cel puţin mie mi se pare că a trecut o veşnicie de atunci. La începuturile acestei „veşnicii”, românul era avid de informaţie, după acei ultimi ani în care prea puţine erau sursele prin care puteai să faci o incursiune în lumea de dincolo, în lumea evoluată, neîngrădită.

Şi atunci era normal că, la fiecare ediţie, un puhoi de oameni rupea porţile ca să vadă ce noutăţi mai aduc alţii în România.

Dar cel mai important factor care trebuie luat în calcul este Internetul. În anii ’90 cine avea Internet era mare. Ţin minte că prin ’99 sau chiar 2000 încă mai stăteam acasă cu un modem cu care ne conectam la net prin dial-up, pe singura linie telefonică de la Romtelecom.

Ei bine, în tot acest timp, CERFul a dus-o chiar foarte bine. Cele mai importante firme dădeau grămezi de bani pe standuri cât mai mari şi mai împopoţonate.

Chiar şi prin 2003 cred că lucrurile nu stăteau departe de imaginea asta, din câte îmi mai aduc eu aminte, deşi Internetul luase viteză şi în România. Dar oamenii deja nu mai aşteptau să vadă la CERF ultimele noutăţi IT, le găseau pe net.

Cu cât au mai trecut anii cu atât CERFul a decăzut. În ultimii ani (în afara de 2009), devenise un eveniment la care mergea numai puştime ca dorea să vadă fete goale pictate, maşini de ultimă generaţie sau care voia să participe la concursuri de Counterstrike în reţea.

Deja unele dintre cele mai mari firme renunţaseră să expună la CERF pentru că târgul nu le mai răspundea obiectivelor de marketing şi de vânzări. Plus că nimeni, dar chiar nimeni nu mai aştepta CERFul ca să lanseze un produs. Eventual, programau pentru perioada târgului câte ceva, un produs, un serviciu, o ofertă, ca să nu rămână chiar descoperiţi pe ştiri.

Văzând că dezastrul este tot mai aproape şi barca se cam scufundă, organizatorii au încercat anul trecut să revitalizeze evenimentul şi să îl orienteze mai mult către partea business. Momentul însă a fost extrem de prost ales pentru că între timp bugetele pentru evenimente se reduseseră drastic şi deja o serie de companii din domeniu începuseră să respire greu praful crizei.

Ca urmare, în ciuda unor nume sonore care le-a asigurat acoperire media, organizatorii CERF au aflat ulterior de la foştii expozanţi că evenimentul nu a generat nici pe departe acele rezultate foarte aşteptate, mai ales în aceste vremuri de puternice strânsori din părţile dorsale. Nu ştiu câţi marketingi şi-au luat penalizare după participarea la ultimul CERF, nu ştiu câţi mai au job acum după ce au risipit bănuţii companiilor. Cert este însă că obiectivele nu prea au fost îndeplinite în urma evenimentului de anul trecut, din câte am aflat de prin piaţă, iar firmele se orientează în 2010 către un marketing mai eficient şi mai creativ. Iar unele dintre ele abia îşi mai trag răsuflarea după un 2009 asfixiator. Nici vorbă să arunce cu banii pe un eveniment pe care s-a aşternut demult praful.

Read Full Post »

Urăsc ţiganii care vând flori de liliac la metrou sau oriunde pe stradă. Cel puţin, în Bucureşti, e invazie de ţigani cu liliac. Îi urăsc pentru că ştiu că nu există plantaţii private de liliac, ştiu că nu îi importă din Olanda, ştiu că fură florile din parcuri şi de pe lângă blocuri, jupuind minunat mirositoarele tufe.

Aşa că, dacă tot îi urăsc, îi şi sabotez. Nu cumpăr niciodată flori de liliac. Dacă vreau să le miros, mă duc în parc, aplec o creangă şi stau cu nasul în ea. Aşa că vă invit să procedaţi asemenea. Nu de alta, dar florile de liliac, odată rupte din tufă nu rezistă proaspete mai mult de câteva ore. În apă se ofilesc în aceeaşi zi iar a doua zi deja put. Şi atunci unde e fericirea? La gunoi.

Carevasăzică, să sabotăm ţiganii cu liliac de vânzare la colţ de stradă şi să salvăm tufele!

Read Full Post »

PR? Not.

Back in business de o săptămână. Încerc să îmi reiau cât se poate din viaţa de dinainte de biberoane şi pamperşi. Şi pentru că am câte ceva de recuperat, m-am hotărât zilele trecute să îmi revăd câteva vechi cunoştinţe de prin presă. Ce a mai rămas din presă, de fapt, pentru că ultimul an a însemnat o decimare în masă mai ales în rândul publicaţiilor scrise.

PR? Nu. Just getting in contact again. Nu am nimic de vândut decât poate o poveste despre fii’mea. Îmi face o plăcere deosebită să mă revăd cu cunoştinţe şi prieteni dragi pe care nu i-am mai întâlnit decât accidental în ultimul an şi întotdeauna pe fugă.

La o cafea cu un drag prieten, am dezbătut puţin problema pe care presa din România o are în ultimul timp. Au dispărut publicaţii pentru că nu au fost conduse ca un business. Supravieţuiesc la limită unele care încalcă orice regulă de deontologie profesională. Am pierdut mulţi oameni buni din presă, mai ales din cea economică. Unii s-au reprofilat şi au ales să lucreze în PR sau în marketing, alţii au mai găsit un loc cât de cât călduţ la câte o publicaţie mai nouă, alţii pur şi simplu au luat-o de la capăt încecând să livreze conţinut online, prin intermediul unor publicaţii al căror viitor nu îl văd prea roz, dar sper să mă înşel.

Ce a făcut PRul între timp însă? Păi, dacă ar fi să mă iau după comunicările pe care le primesc de la o anumită bancă, se pare că nimic. Tot inadaptat este pe ici, pe colo, din moment ce, în textul emailului prin care este trimis comunicatul, apare în continuare mesajul „pentru publicare imediată”.

Read Full Post »