Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iulie 2008

Înapoi din Viena

Gata. S-a terminat şi voiajul la Viena. Parcă prea repede şi prea brusc, cu un drum de o oră şi jumătate de la Otopeni la Unirii, mai mult decât face avionul din capitala austriacă până aici.

Câteva impresii scurte:

– ne mai ducem căci, deşi pentru mine a fosta treia sau a patra oară când am vizitat Viena, tot nu mi-au ajuns cele patru zile ca să văd ce aş fi dorit 😀 Probabil într-un tur al Austriei de vreo două săptămâni voi reuşi.

– Viena e un şantier. Dar, spre deosebire de Bucureşti, e un şantier curat. Uneori însă extrem de zgomotos.

– traficul e absolut superb. Cât am stat acolo nu am auzit un claxon.

– oamenii au răbdare infinit mai mare decât la noi, sunt mult mai politicoşi şi ceva mai toleranţi. Chiar şi cu turiştii mai zăpăciţi 🙂

– austriecii respectă regulile. Oricât de multe sau de puţine au. Dacă un restaurant se închide la 12 noaptea, atunci bucătăria nu mai funcţionează de la 11. Decât să-ţi dea mâncare prost făcută mai bine renunţă la banii tăi. Dacă un muzeu se închide la 6 PM, cu 20 de minute înainte te anunţă că trebuie să te îndrepţi către ieşire.

– transportul în comun… asta e altă poveste şi voi detalia cu altă ocazie.

Urmează poze şi alte poveşti, mai pe larg într-o zi/două:)

Anunțuri

Read Full Post »

Dau zilele trecute peste un interviu mai vechi – martie 2008 – în care Guy Kawasaki o face pe reporterul iar de partea cealaltă a microfonului este Steve Ballmer. Interviul poate fi vazut aici.

Mă amuză teribil de mult cât de înverşunat este Ballmer când îi explică lui Guy cât de interesat este Microsoft de piaţa asta a publicităţii online, cât de committed este echipa ca să facă lucruri mari în industria asta. Mă umflă râsul gândindu-mă cât de greu reacţionează MS la mişcările pietei. S-a trezit mamutul în 2008 că vrea o bucată din online advertising care e “the next super big thing” când Google face ce vrea pe piaţa asta de atâţia ani.

Kawasaki e genial. Încă de la începutul interviului îl sâcâie pe Ballmer cu subiectul Yahoo. Căci, până la urmă “the Y word is about the G word”. 😀
Încă o porţie de râs mai tragi la faza cu Ballmer lătrând ca un căţel în încercarea de a intra în “pielea” celor de la Apple, the Chihuahua guys.

Dar, până la urmă, ce spune Ballmer este un speech corporatist 100%, pus în cuvinte mai colocviale şi spus cu o gură mare (you know Steve 😛 ). Obsesia lui faţă de Internet search şi publicitate online însă a condus zilele trecute la o masivă reorganizare în MS şi la debarcarea celui care a condus ostilităţile faţă de Yahoo. Nici nu vreau să ştiu ce e la şedinţele lor de board 😀

Read Full Post »

AMR iar 2 zile până la Vacanţa 2008 – partea a doua 😛 De data asta plecăm la Viena. 4 zile mari şi late şi pline ochi. Căci, da, am făcut un program pe ore pentru vizitat Viena şi principalele ei obiective 🙂 Spre disperarea „prinţului consort” şi a celorlalţi doi prieteni cu care mergem în capitala Austriei.

Nu am ales o agenţie de turism clasică, ci am preferat să fim propria noastră agenţie. Motivul e simplu: pentru că nu sunt atâtea agenţii în România câte oportunităţi de călătorie sunt pe Internet. Şi am zis că dacă am încercat anu’ trecut cu o agenţie, anu’ ăsta e musai să fie pe cont propriu 😀

Secretul: să faci rezervările din timp. Noi ne-am hotărât prin martie atât pentru destinaţie cât şi pentru hotel şi avion. Aşa că am plătit: 200 euroi la Austrian Airlines pentru un zbor decent pe la prânz + încă vreo 336 euroi la Hotel Savoy (3 stele cu review-uri bune pe TripAdvisor) pentru 4 nopţi.

În program: Schoenbrunn, Prater, Şcoala spaniolă de călărie, Catedrala Sf. Ştefan, gelateria minunată de pe lângă catedrală, şniţele (musai la Figlmuller dacă ne descurcăm cu rezervarea sau dacă avem răbdare să stăm la coadă) şi multe altele.

Ne întoarcem joi, pe 31 iulie. Până atunci nu ştiu dacă voi avea de unde să-mi updatez blogul aşa că ne-om „vedea” când oi găsi un pic de wireless şi nişte timp. Au revoir!, că în nemţeşte nu ştiu cum se spune „La revedere!”.

Read Full Post »

Obsesii

Nu am multe din’astea dar când mă apucă mă lasă mai greu. Mai ales cele legate de filme. La un moment dat, acum câţiva ani mă uitam în neştire la Six Feet Under. Până când l-au mutat la ore nepotrivite şi adormeam.

Apoi am luat de coadă Nip Tuck, un film cu doi medici esteticieni. Cam scârbos câteodată, mai ales când făceau lipoaspiraţii. La pus de silicoane era ok, niţel sânge şi cam atât 😀 Nu am apucat să-l văd pe tot. Cred că nu mai erau de găsit pe torente episoadele mai vechi iar pe AXN l-au întrerupt.

Mai deunăzi, pe la începutul lui 2008 parcă, descoperisem Californication. Un film cam neortodox poate pentru mulţi, dar mie îmi plăcea. S-au apucat scenariştii de la Hollywood să facă grevă şi a dispărut şi Californication din program.

La Midsomer Murders am ajuns să văd episoade în reluare ca să îmi aduc aminte cine e ucigaşul 😀 Şi de când mă tot uit la el am ajuns la o concluzie: populaţia din ţinutul acela britanic se regenerează singură, precum coada de la şopârlă. Altfel nu-mi explic cum de mai există victime după zeci de episoade în care s-au organizat în medie 2-3 înmormântări.

Acum am făcut o adevărată pasiune pentru Dr. House sau, în original, House MD. Frate, da’ sunt aşa de obsedată de serialul ăsta încât de două săptămâni numai la el mă uit. Am ajuns pe la mijlocul sezonului al doilea şi tot nu mă satur de RMN-uri, tomografii, operaţii pe creier, inimă etc etc. Mă gândesc cu groază că voi ajunge şi la final şi atunci ce mai fac? Că ăstora de la Hollywood le ia un an să mai filmeze 20 de episoade.

Read Full Post »

Nervi pe pâine

De ce în ţara asta sunt numai furnizori de rahat? Mă tot întreb de vreo câţiva ani de când nu mai lucrez în presă şi de când, prin natura activităţii mele, intru în legătură cu diverse firme şi diverşi oameni care furnizează servicii de tot soiul. De ce întotdeauna trebuie să stai pe capul lor ca picătura chinezească, să le dai jde telefoane şi emailuri ca să se rezolve 10% din ce trebuia să fie gata până într-o anumită zi, de ce trebuie să te „ducă cu zăhărelu'” mizând pe faptul că tu, clientul, eşti prost şi nu te prinzi? Pentru că au o mentalitate de români? Pentru că zic: „Las’ că merge şi aşa” sau „Nu o să bage ei penalizare dacă le dăm proiectul cu o săptămână mai târziu”.

Acum câteva luni am dat în lucru un site la o firmă de web development, cu renume, cu portofoliu ok, de încrederei. Nu dau nume aici căci e un blog personal, dar cu siguranţă nu îi voi recomanda nimănui să lucreze cu ei vreodată. Asta în cazul în care vor să ştie ce li se întâmplă până la sfârşitul proiectului. Căci băieţii şi fetele de pe la firma asta nu sunt obişnuiţi cu următoarele chestii care par fireşti la prima vedere:

– să încheie un contract aşa cum a fost el negociat de ambele părţi (ba mai mult, schimbă unilateral pagini din contract, „căci parcă aşa ne-am înţeles, nu?”) şi să târâie hârtiile timp de vreo 3 luni între un departament şi altul

– să dea un update săptămânal cu ce au mai lucrat (update-ul pe un .xls chior nu se poate. totul trebuie să fie într-un lucitor powerpoint care poate ia ochii clientului şi nu vede că e total lipsit de conţinut)

– să aloce un om tehnic care să stea de vorbă cu omul tehnic al clientului pe chestii tehnice care ţin de site-ul aflat în dezvoltare

– să răspundă la emailuri (scuza cea mai frecventă: „am avut probleme cu serverul de email”, de parcă emailul ar sta în ambuteiaje cu săptămânile)

– să predea proiectul la termenul la care s-au angajat prin contractul pe care îl tot plimbă:D. Iar dacă are cumva curaj clientul să îi atragă atenţia astăzi că ieri trebuia să predea site-ul îi răspunde nonşalant, ca de pe mobil: „sunt la un client şi nu cred că mai ajung la birou. oricum nu ştiam că e o predare formală”. De parcă el, clientul, ţi-a cerut să faci un site şi să-l pui naibii pe domeniul la care e site-ul vechi şi să-l anunţi eventual prin SMS că are un site nou.

Şi, colac peste pupăză, account-ul tău te anunţă brusc, cu o zi înainte de finalizarea proiectului că este indisponibil vreo săptămână.

Cam aşa se lucrează în România, în minunatul online autohton. Şi atunci de ce să mă mai mir când companiile de promoţionale nu sunt în stare să facă o broderie ca lumea, când nişte rahaturi de printuri îţi vin la două luni după ce le-ai comandat că deh, în firma aia şefii schimbă angajaţii ca pe ciorapi, când chelnerul îţi pune pe notă şi consumaţia de la masa vecină… Şi tot aşa.

Read Full Post »

Tata mi-a pus „covrigul” în mână pe la 15-16 ani parcă. Nu mai ţin exact minte. Ştiu doar că aveam o Dacie 1310 albă şi mă învăţase să o pornesc, să fac exerciţii de mişcări de volan stând pe loc şi să accelerez uşor, fără ambreiaj. Am plecat apoi în Bucureşti, la facultate, şi singurul contact cu maşina mai era când mergeam acasă din 2 în 3 săptămâni sau în vacanţe. În sesiuni învăţam stând în maşină 🙂

Deşi tata m-a bătut la cap mai mult de 10 ani să dau de carnet, tot la aproape 31 am făcut pasul. Ce rost avea să fac şcoala de şoferi şi să îmi iau permis dacă tot nu aveam ce să conduc după aia? Logic, nu?

Ei, în momentul în care ne-am pus problema să cumpărăm o maşină, mi-am luat „prinţul consort” de-o aripă şi ne-am înscris la şcoala de şoferi. De fapt, nu am ales şcoala ci instructorul. Cred că puţini viitori şoferi se gândesc la asta înainte să apuce volanul.

Norocul nostru a fost că o prietenă a insistat să facem şcoala cu fostul ei instructor, dom’ Vărzaru. Nu ştiam nimic despre el decât că e „demenţial” şi că e „musai să faci cu el”. A, şi că e tatăl lui Alex Vărzaru de la Caţavencu :), cu ale cărui texte eram foarte familiară la vremea aceea.

Am început lecţiile cu dom’ Vărzaru prin septembrie 2006. Pe atunci dura cam 2 luni până îţi făceai dosarul şi te programau la examen. Aşa că la început conduceam maşina, un Logan, cam o dată pe săptămână. Spre finalul şcolii de vreo 3 ori pe săptămână, ca să nu ne ieşim din mână. Ţin minte şi acum că prima lecţie a fost bonus pentru că în timpul ei ne-a povestit cum funcţionează maşina, la ce foloseşte ambreiajul, care sunt butoanele şi manetele pe care trebuie să apăsăm etc. Următoarele, până la terminarea şcolii şi chiar după, au fost nişte lecţii de viaţă, de responsabilitate, absolut extraordinare.

Dom’ Vărzaru făcea cu noi exact ceea ce nu prea fac instructorii cu care mă întâlnesc acum pe străzile Bucureştiului. Mergea cu noi pe banda întâi de fiecare dată când se putea. Ca să nu încurcăm circulaţia căci noi ne moşcăiam cu 30 km/h. Făceam parcări laterale doar după ce treceau toate maşinile. Ne punea să ne asigurăm înainte de fiecare schimbare de direcţie. Ne ducea în poligon şi ne lăsa „să facem piciorul frumos” 😀 Stătea însă cu ochii mereu pe noi şi ştia întotdeauna de câte ori s-a oprit motorul. Ne punea să semnalizăm de fiecare dată când executam viraje sau schimbam banda, inclusiv la întoarcerea din 3 mişcări şi musai la plecarea de pe loc şi oprire.

Avea răbdare. Ne explica şi de 10 ori dacă trebuia o anumită manevră. Nu toată lumea are talent la condus, nu toţi prind din primele ore dexteritatea de a apăsa pe ambreiaj, a schimba viteza şi a semnaliza în acelaşi timp. Sau ordinea în care trebuie să faci anumite mişcări (semnalizarea, asigurare, întoarcere etc). SOC era cuvântul de bază la intrarea în maşină. Scaun, oglinzi, centură 😀

Nu ne ţinea în trafic. Dacă era aglomeraţie ne ducea pe drumurile mai puţin umblate la ora respectivă. Nu ne punea să ne petrecem jumătate din şedinţă la o coadă la semafor. Întotdeauna găsea rute alternative. Ne băga şi pe străduţe ca să ne învăţăm cu dimensiunile maşinii şi cu strecurarea prin zone mai înguste. Tremurau chiloţii pe noi da’ ne ştiam totuşi în siguranţă cu dom’ Vărzaru. A, şi avea un extraordinar simţ al umorului. Orele de condus erau o adevărată încântare.

De ce scriu despre toate astea? Pentru că domnul Viorel Vărzaru este un om care mi-a influenţat viaţa şi pentru că mi-am propus să scriu şi despre astfel de oameni. De la el am învăţat să fiu responsabilă pe şosea, să încetinesc în apropierea trecerilor de pietoni ca să am timp să opresc dacă vrea cineva să traverseze, să nu parchez maşina în apropierea intersecţiilor şi a zebrelor ca să nu obturez vizibilitatea, să semnalizez, să mă asigur, să dau prioritate, să pun frână şi să nu mă bazez că altul o va face, să anticipez cât se poate de mult comportamentul altora, să respect pe omul aflat lângă mine în trafic. Şi a făcut toate astea nu ca să iau eu examenul, pe care oricum l-am picat la primul traseu pentru că am uitat să schimb viteza 😀 A făcut toate astea ca să învăţ să mânuiesc volanul astfel încât să nu pun pe nimeni în pericol. Ceea ce din păcate nu prea mai văd la mulţi instructori şi mult mai puţin la foştii lor elevi care acum fac scamatorii pe şosea.

PS: Din păcate în Bucureşti nu poţi face ieşiri din oraş pentru că e localitatea prea mare şi se termină timpul alocat orelor până când apuci să ieşi pe autostradă sau drum naţional, spre exemplu. Aşa că pentru mersul prin afara localităţii şi pe autostradă am mai avut doi sfătuitori foarte buni: tata, la primul drum de 4 ore şi prietenul Adi, cu care am mers prima dată pe autostradă :D. Şi acum ţin minte cât de crispate îmi erau mâinile pe volan la 130 km/h.

Read Full Post »

Amazing Opel

Nici nu ştiu de unde să încep … Staţi să fac vreo câteva exerciţii de respiraţie…

Aşaaa… Acum un an şi jumate ne-am luat maşină. New Opel Corsa. Prima noastră maşină. Roşie, ca o cireşică. 😀 Lansarea s-a făcut cu ceva tam-tam şi o campanie cu Cmonşi. Ce sunt Cmonşii? Nişte papiţoi din cârpe care dansează şi îşi fac farse prin reclamele la Corsutza. Sunt cinci ei, care va să zică, adică White, Blue, Red (ăştia 3 sunt băieţei), Moo şi Cherry (două fetiţe). Toţi cică fac parte dintr-un band, am aflat eu mai târziu de pe site-ul dedicat lor, unde … la puţin timp după ce ne-am comandat maşina, am decoperit că o putem decora cu tot felul de Cmonşi. Pe la chei, pe la centurile de siguranţă… Ne puteam lua chiar şi păpuşele în mărime naturală adică pe la vreo 24 de cm pe atunci. Între timp au scos şi juniori de 17 cm 😀

Bolnavi cu capu’, eu şi prinţul consort, ne hotărâm să cumpărăm chestii de pe shop-ul online cu Cmonşi. Ales Blue pentru el, Cherry şi Moo pentru mine, o şapcă cu C’mon pentru el şi mers la plată. La plată, surpriză… Deşi se lăudau că livrează în UE, nu aveau şi România pe listă. Whaaa… Mail. Rapid. În 3 minute i-am şi informat că România face parte din UE şi că trebuie să o pună pe listă ca să-mi pot eu comanda Cmonşi.

Trece flama, ne bucurăm de maşină, ne supărăm de primele zgârieturi apărute prin amabilitatea cercopitecilor care locuiesc la noi în cartier, ne luptăm pe viaţă şi pe moarte pentru un loc de parcare, ce mai… Uităm de Cmonşi.

Până anu’ ăsta când intru din curiozitate pe site şi văd că au băgat România în lista de livrare. Super. Dau câteva ture de magazin ca să văd ce au mai adus nou, pun în coşul de cumpărături câteva produse şi plasez comanda. Plătesc cu cardul vreo 58 de ioroi. În termeni şi condiţii scria că livrarea se face în 10-14 zile lucrătoare de la data plasării comenzii. Era 30 aprilie. Îmi fac un calcul şi îmi zic: undeva pe 15-20 mai primesc Cmonşii.

Trece mai, vine iunie. Le dau domnilor de la firma care deţine magazinul online vreo două emailuri ca să-mi zică ce e cu comanda. Ea apărea în My Account ca fiind livrată. Numai că la mine nu ajunsese. Nu primesc niciun răspuns la emailuri. Dau telefon la call-centerul din Germania de unde mi se spune că marfa a plecat pe 14 mai de la ei şi că poate dura chiar şi 4-6 săptămâni ca să ajungă în România.

Bun, mă pun din nou pe aşteptat. Plecăm în concediu la mare. Las vorbă soacră-mii cum că dacă vine un colet la poştă să încerce să-l ridice ea. Nu a fost cazul. N-a venit nimic.

Se face iulie. Dau din nou emailuri la care, evident, nu primesc niciun răspuns. Până când, astăzi, îmi tună o idee. Cred că de la picnicul de ieri mi se trage. S-a mai aerisit creierul. Caut pe Internet un contact de la un om de marketing/brand/comunicare de la Opel. Găsesc după vreo zece minute un email al unui domn, Dietmar Thate, brand communication manager la Opel. Neamţ. Îi explic într-un mesaj emoţional cât de tare îmi place mie brandul Opel, cât de tare îmi place Corsutza mea şi maşinile lor, cât de tare vreau să o personalizez cu chestii de brand, da’ iaca ghinion că băieţii de la Performance Merchandising GmbH nu vor să audă de mine. Îmi exprim părerea de rău că un brand aşa de valoros are nişte comunicatori aşa de proşti la nivel de furnizori de marfă. Best regards, bla bla bla… Asta se întâmpla la ora 14.32, ora Google. La ora 17.26, tot ora Google, primesc răspuns de la Opel.

NU LE-A LUAT NICI 3 ORE CA SĂ ÎMI RĂSPUNDĂ. Deşi precizasem în mesaj că nu mă interesează să-i sune ei pe băieţii destepţi, ci că pur şi simplu voiam să le atrag atenţia referitor la modul în care nişte vendori le folosesc brandul.

Sunt siderată. Mesajul meu a ajuns între timp pe la vreo 6-7 oameni de comunicare şi marketing de la Opel iar răspunsul a venit de la o anume Sabrina, tot de la Opel, care m-a asigurat că a luat legătura cu furnizorul şi că se va ocupa personal de cazul meu. Aşa cum nu mi-a venit să cred iniţial că nişte nemţi nu sunt în stare să răspundă la emailurile clienţilor, aşa nu-mi vine acum să cred ce servicii de Customer Brand Care are Opel.

Amazing… O să vă ţin la curent cu peripeţiile Cmonşilor din ograda mea :).

Read Full Post »

Older Posts »