Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for August 2010

Dimineaţă târzie. Mă îndrept repede către metrou. La serviciu am întârziat deja dar am un motiv puternic: copil răcit cobză (acum mai bine, mulţumesc!), dar care dimineaţa are nevoie de ambii părinţi pentru şedinţa cu aerosoli.

Intru în staţie, aud metroul că vine. O iau cu pas grăbit pe scările de la metrou. Lângă mine, o cucoană care auzise şi ea metroul venind măreşte pasul dar … pe scara de alături, rulantă, care urca. Femeia aproape alerga. Mai avea 3-4 trepte şi, practic, stătea pe loc.

Se opreşte din alergat şi se lasă urcată de scară. Culmea, stând cuminte pe treptele acesteia, fără să se grăbească să urce. Ajunge sus, în capătul scării şi coboară apoi alergând pe scara pe care tocmai coborâsem şi eu.

În cele din urmă a prins trenul aflat în staţie. După ce mi-am şters lacrimile de râs, am încercat să îmi explic faza la care tocmai asistasem şi am ajuns la concluzia că femeia îşi făcea alergarea de dimineaţă pentru că începuse dieta în urmă cu o săptămână şi nu se încadra în matricea de slăbit. Alt motiv pentru care să practici un astfel de jogging la metrou nu prea văd :).

Read Full Post »

Da, ştiu că titlul este un pleonasm în România. Nici nu ar fi trebuit să mai spun injust pentru că, în ţara asta, prin stat se înţelege tot ce te poate afecta negativ. M-am abţinut cu greu să scriu despre porcăria din sistemul medical public, după evenimentele din ultima perioadă de timp, dar vorbind astăzi cu o colegă, mi-am dat seama că am nevoie şi sunt dispusă să plătesc pentru asigurări private de sănătate pentru copil şi prinţu’ consort.

Mi-e frică de spitalele din România şi, în general, de orice serviciu public de sănătate. Ştiu că unii doctori, din Bucureşti cel puţin, sunt buni, tratează bine chiar dacă te pun să vii cu medicamentele şi vata de acasă. Ştiu că o atenţie financiară îi fac pe mulţi dintre cei care lucrează în sistemul public de sănătate să ridice ochii din pământ. Ştiu, în acelaşi timp, că au în grijă prea mulţi pacienţi, uneori şi închipuiţi că, deh, meteahna românului este să se ducă la uşa doctorului şi dacă îl înjunghie puţin prin coaste fără să aibă simptome de infarct miocardic. Ştiu că mulţi dintre ei sunt aşa de demotivaţi financiar încât uită că meseria lor este să aibă grijă de semenii lor şi nicio altă meserie din lumea asta nu este mai onorantă decât cea de a avea grijă de alţii.

Cu fricile acestea adânc înfipte în capul propriu şi personal, alimentate evident de nenoricirile prea mult mediatizate pe toate canalele, dar şi de realitatea de la locul faptei, căci nu mai demult de ieri am fost într-un cabinet de stat pentru medicină de familie şi pediatrie şi am reîntâlnit pe culoare crunta şi colorata realitate autohtonă 😀 , am decis că merită să încerc o asigurare privată pentru soţ şi copil (pentru mine plăteşte angajatorul).

Dar imediat după ce am cerut o ofertă de la o clinică privată, mi-a răsărit întrebarea în minte: există vreo cale prin care poţi să determini statul român să îţi dea înapoi banii plătiţi pe asigurarea de sănătate obligatorie, parţial sau total, în funcţie de cât de mult ai folosit sistemul public de servicii medicale? Să plăteşti şi la stat şi la privat mi se pare totuşi un soi de dublă impunere.

Update: Un reportaj cu câteva răspunsuri aici: http://stirileprotv.ro/video/va-puteti-opera-in-spitale-particulare-pe-cheltuiala-statului-se-deconteaza/60445476

Read Full Post »

Scriam acum ceva timp despre dulceaţa de cireşe amare care mi-a marcat plăcut copilăria şi care a devenit o raritate, mai ales de când cireşii noştri s-au prăpădit şi mama nu a mai avut la îndemână materie primă pentru minunăţia neagră.

A pus tata un pui de cireş, speră el amar, în primăvara care a trecut, dar până mai creşte şi face o tonă de cireşe bune pentru o juma’ de tonă de dulceaţă, mai durează.

Aşa că am purces în căutarea dulceţii perfecte de cireşe amare. Nu am găsit-o pe aia care are gustul din copilărie, dar am găsit una absolut minunată. Noroc cu blogul:).

Ieri a sosit prima tranşă, de test, adică trei borcane (din care au mai supravieţuit până astăzi două şi un pic:D), de undeva din Suceava, de la nişte cititori. Dacă vă plouă în gură, atunci comandaţi şi voi folosind adresa dulapul punct bunicii la yahoo.com. Vă va răspunde Camelia sau Cristian.

Bonus, pentru degustare, am primit şi un borcan cu puţină dulceaţă de afine, abia făcută. Nu pot să vă descriu cât de bună e.

Drept urmare, astăzi, după ce am livrat biberonul de la ora 6.15 copilului, m-am pus pe făcut clătite :). Ce poate fi mai bun la micul dejun decât două clătite umplute cu dulceaţă de cireşe amare sau de afine? Super yummyyy. Mulţumesc Camelia, mulţumesc Cristian! Data viitoare mă bag şi la dulceaţa de trandafiri şi sigur mai vreau de cireşe amare şi de afine. Puneţi deoparte, vă rog:).

Read Full Post »

Panic room

Aţi văzut Panic Room, cu Jodie Foster şi viitoarea iubitoare de vampiri, Kristen Stewart? Dacă nu, vizionaţi-l. Sau, şi mai bine, dacă sunteţi claustrofobi, imaginaţi-vă că rămâneţi blocat în lift, între etajele 11 şi 12 ale unui bloc turn, cu minime posibilităţi de ieşire. Care e sentimentul dominant? A spus cineva panică?

Ei, da, de câteva luni încoace, de prin toamna-iarna lui 2009, panica este sentimentul care îmi dă târcoale o dată la câteva zile. Nu ştiu la ce să mă aştept mâine. Nimic nu mai e predictibil. Veniturile familiei s-au dus în jos, constant, din toamna lui 2008 până în vara lui 2010.

În 2010, din momentul în care am decis eu şi prinţu’ consort să închidem o firmă pe care o aveam oricum în suspendare, a început coşmarul. Ne-a costat până acum vreo 2800 de lei într-o singură lună. Refuz să mă mai gândesc ce puteam face cu banii ăştia. Vă povestesc în alt post ce şi cum e cu închiderea unei firme în România zilelor noastre.

O dată la fiecare 3-4 zile aflu despre câte un cunoscut sau prieten că pleacă din ţară. Restul cu care am mai vorbit în ultimele luni au în proporţie de 80% gânduri de plecare. Şi nu sunt căpşunari, sunt oameni în toată firea, cu joburi bune sau cu afaceri aici, cu copii sau fără copii, deştepţi, adaptabili, oricând gata să o ia de la capăt.

Toţi cei cu care am vorbit şi sunt în situaţia asta nu se mai regăsesc în societatea românească, nu văd un viitor bun pentru copiii lor, cei care au, nu văd un viitor pentru afacerea lor sau pur şi simplu s-au săturat să lupte cu morile de vânt, vânt care bate acum din orice direcţie.

Inevitabil, o dată la câteva zile, când mai aud cine şi-a mai luat tălpăşiţa de aici sau urmează să îşi îndrepte paşii spre alte ţări, mă cuprinde un sentiment de panică amestecată cu frustrare pe care recunosc că nu l-am trăit niciodată până acum.

Da, ştiu. Responsabilităţile sunt mai mari acum. Avem un copil de crescut şi nu oricum. Vrem să îi dăm cea mai bună educaţie, să beneficieze din plin de copilărie, să îl plimbăm peste tot, să vadă lumea, să vadă oameni, alţii decât cei care scuipă seminţe în parc sau care înjură ca la uşa cortului. Vreau să vadă altceva decât ceea ce oferă acum societatea în care trăim.

Faptul că tot mai mulţi oameni buni pleacă nu poate să nu îmi declanşeze alarmele la cel mai înalt nivel. Simt că suntem pe un castel din cărţi de joc şi cineva a făcut un pariu greşit iar baza se prăbuşeşte deja. Ce facem? Plecăm şi noi sau ne prăbuşim împreună cu ceilalţi?

Read Full Post »

Postul de faţă e dedicat prietenilor cu care nu ne-am mai văzut de vreo 2-3 luni, neamurilor cu care nu ne-am mai văzut de vreo 3-4 luni şi tuturor celor care mă cunosc şi cu care nu am mai sporovăit în ultimul timp din lipsă de … timp, evident.

Copilul: un an, 4 luni şi o săptămână.

Stadiu de dezvoltare:

– a trecut de la mers îndoielnic la mers repede, uneori chiar alergat. În curând nu vom mai avea nevoie de cărucior căci mai mult merge pe lângă el, decât în el.

– a  învăţat de la bunicu’ să mănânce singură cu linguriţa, acu’ vreo lună şi jumătate, când am lăsat-o pentru două săptămâni la Tecuci. Nu exagerăm cu exerciţiul ăsta, dar, în principiu o las cam la fiecare masă să se alimenteze şi singură. Câteodată chiar şi când are în faţă castronul cu supă:). Uneori doar se joacă, iar mâncarea mai aterizează în cap, pe ea, pe scaun, rareori pe jos. E oarecum conştientă de limitele spaţiului de „joacă”.

– spune tot mai multe cuvinte şi face asocieri de te doare mintea. Am surprins-o zilele trecute chemându-i pe tataie şi pe tati cu un „haite” strigat din leagănul în care se dădea „utaaaa utaaa”. Într-o zi, după ce s-a lovit puţin la un fotoliu şi eu încercam să o conving că nu s-a lovit, mi-a trântit un „ba da”. Din când în când latră, precum căţeii, atunci când aude sau vede unul. Mai spune „gaga” şi „coco”, evident pentru gâşte şi pentru pui/găini/cocoşi. „Puite” când se simte cumva vreun iz neplăcut dinspre pampersul din propria dotare. „Caca”, nu doar pentru ceea ce e în pampers, ci şi pentru orice punguţă care seamănă cu cele ce îi transportă ei materia primă. Şi multe altele de care, evident, acum nu îmi amintesc.

– îşi duce singură punguţa cu pamperşii murdari la gunoi:)

– adoră treptele. Urcă scara de la bloc până la etajul unu. Urcă treptele de la cele mai înalte tobogane din parc. Şi, de câteva zile, o săptămână chiar, se antrenează zilnic să le şi coboare. Se dă în cele mai înalte tobogane din parc. Adrenalina este viaţa ei.

– cere la chiuvetă să se spele singură pe mâini după ce a pus mâna pe o pisică sau după ce s-a murdărit la groapa cu nisip. Apropos, îi plac pisicile foarte mult. Dacă ar sta mâţele să le mângâie cât ar vrea ea, ar rămâne fără blană.

– se spală singură pe mâini, frecându-le una de cealaltă, inclusiv la fântâna arteziană din parc.

– adoră motocicletele sub orice formă. Nu ştiu de ce şi de unde a moştenit pasiunea asta. Îmi arată fiecare motocicletă parcată, se joacă cu orice motocicletă găseşte pe la copii şi, mai nou, dacă descoperă o motocicletă într-un magazin de jucării, se urcă pe ea şi o butonează, chiar dacă obiectul este pentru copii de peste 3-4 ani.

– îi plac maşinile, motocicletele, basculantele, mai mult decât orice păpuşă. A făcut însă o pasiune pentru un cărucior de bebe, în care îl plimbă pe Burtică, căţelul de la Fisher Price. Şi pentru el are o pasiune de vreo 3 luni şi pare că o mai ţine.

– înţelege absolut tot ce spui. A început să înveţe să negocieze.:)

– adoră fructele. Mai nou. Până pe la un an nu era pasionată decât de mere. Acum mănâncă şi pepene galben, pepene roşu, piersici, banane, căpşuni etc.

– nu mai vrea să bea apă din biberon. Preferă capacele de la sticlele de plastic, capacul de la biberon, cana fără ciup sau pahăruţele de ţuică ale lui tataie, cu apă, desigur. Deocamdată lapte tot din biberon bea dimineaţa la 6 şi seara la 10.

– săbiile sunt viaţa ei. Cum ajunge acasă îşi caută sabia de jucărie se luptă cu inamicii din casă (adică mama şi tata). Când nu găseşte sabia ei, ia shinai-ul lui mami dacă e scos din husă şi se plimbă cu el prin toată casa, de parcă ar fi un samurai cărând o lance. Când a ajuns într-un magazin Noriel, zilele trecute, s-a repezit mai întâi la o maşină şi apoi la standul cu puşti cu apă, crezând că sunt săbii.

– e foarte frumuşică în rochiţă, deşi se joacă cu maşini şi săbii. Ştie însă să se şi alinte ca o prinţesă, stăpână peste sufletul lui mami şi al lui tati şi peste împărăţia noastră de la etajul 1, din capătul Bucureştiului.

Read Full Post »