Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Octombrie 2010

Mă uit pe camerele video ale Jurnalului Naţional care transmit aproape live din Piaţa Victoriei, Romană, Universitate şi din Piaţa Revoluţiei aşa-zisul miting al celor „oropsiţi” de actuala guvernare.

Mă uit cum o gloată de oameni (hai că nu sunt nici 10.000 darămite 20-30 de mii), mânaţi ca oile la păscut de nişte ciobani mai isteţi, pun un pic în standby un oraş care şi aşa abia respiră în propria vomă, în zilele normale. După marketingul Bisericii şi defilarea moaştelor de vinerea trecută până miercuri, astăzi, avem acum parte de un aşa-numit protest. Nu mai poţi umbla cu maşina că sunt bulevarde întregi blocate o zi întreagă, pe de altă parte la metrou e omor în fiecare dimineaţă şi seară, sigur e la fel şi în tramvaie şi autobuze (ori chiar mai rău), de plouat plouă oricum şi bate vijelia de zici că mâine ninge, iar poimâine e Crăciunul. Complet deprimant oraşul ăsta. Mă întreb ce naiba mai căutăm aici.

Pe bune, acum. Am ajuns astăzi la birou cu întârzire de jumătate de oră, cu metroul, într-o aglomeraţie de nedescris. Lucrez la ce am de lucrat, în pauzele „de ţigară” scriu pe blog căci oricum nu fumez, în rest îmi văd de treabă ca firma să producă şi să ne câştigăm în continuare banii. Bani pe care îi cheltuim în economia românească în proporţie de 90%, să zicem.

Banii ăştia şi banii pe care firma şi eu, angajatul, îi plătim statului român sub formă de taxe şi impozite, îi ţin în viaţă pe cei care acum protestează şi pe ceilalţi mulţi, foarte mulţi nemulţumiţi care fac grevă sau apelează la diferite moduri de protest.

La fel cum banii „căpşunarilor” ţineau în viaţă în anii trecuţi toate rudele sărace şi fără chef de muncă din România natală.

Şi cum să nu mă apuce nervii când văd nişte idioţi care se lasă manipulaţi de nişte destepţi care nu îşi văd decât propriile interese, fac în aşa fel încât pun beţe până şi în roţile singurei căruţe care mai merge prin ţara asta?

Ţara asta ori e condamnată definitiv de prea mulţi cetăţeni otevizaţi şi manelizaţi, cu creierele şterse de atâta mnipulare, fie la un moment dat va fi salvată. Şi nu de un cavaler neamţ pe cal alb, aşa cum a  fost acum mulţi ani, ci de propriul său popor care îşi va da seama în ceasul al nşpelea că numai prin propriile forţe poate ieşi din văgăuna în care l-a îndesat cu forţa o mână de şmecheri timp de 70 de ani.

Dacă este aşa cum cred eu, câţiva deştepţi au făcut deja jocurile. Cu mult timp în urmă. Iar acum, o mână de prostănaci (atât din Parlament cât şi de pe stradă) cred că pot schimba lucrurile. Nu, dragilor, lucrurile, aşa cum sunt ele acum nu prea mai pot fi schimbate. Din păcate, am căzut cu toţii în capcana aşa-zisei democraţii şi a iluzoriei libertăţi. Ce mai putem face este să fugim. Dar nu prea putem să fugim toţi, nu-i aşa? Şi atunci ce ne rămâne de făcut? Să luptăm, dar nu pe stradă. Să dovedim că prin munca noastră şi prin ce clădim zi de zi avem puterea, inclusiv puterea de a-i ignora pe cei o mână de şmecheri. Şi când vom fi suficient de puternici, atunci vom putea trece la următorul nivel.

Deocamdată nu suntem pregătiţi. Avem conducătorii pe care îi merităm, pentru că majoritatea acestui popor se duce încă cu scârbă la serviciu, se uită cu greaţă la cei pe care trebuie să îi searvească, se gândeşte cum mai poate să „ciupească” ceva, nu are iniţiativă, este 100% reactivă şi -20% proactivă.

Nu cred că trebuie să aşteptăm să se schimbe generaţiile. Copiii noştri sunt aşa cum îi educăm noi şi vor fi aşa cum vom fi noi. Nimic nu se va schimba cu trecerea timpului dacă noi nu schimbăm ceva în noi înşine. Schimbarea începe cu omul din oglindă, după cum spunea un mare OM într-un banal cântec.

 

 

 

 

Anunțuri

Read Full Post »

Restart

Lunea nu e tocmai cea mai fericită zi din săptămână. Mai ales o luni de după un week-end foarte agitat. Lunea e ziua în care o iei de la capăt. Nesimţita asta de viaţă însă a programat câte o luni la fiecare 7 zile. La naiba, nu se putea să mă mai lase să respir încă 364 de zile între două luni?

Mă rog, viaţa a programat multe restarturi de-a lungul celor x ani pe care îi petrecem aici pe pământ. Multe, puţine? Cert este că după un restart nu mai prea poţi reveni la ce era înainte. Un astfel de restart este când te căsătoreşti dar se continuă cu viaţa în versiunea 2.0, de cele mai mult ori mai interesantă decât viaţa versiunea 1.x.

Un alt restart este când apare primul copil şi când sistemul e aşa de solicitat încât simţi nevoia de un upgrade. Aş zice mai mult că se asemuieşte cu o formatare light, adică nu completă. Uiţi sau trebuie să uiţi de tot ce făceai înainte. După ce face copilul un an începe să fie fun, dar parcă şi responsabilitatea creşte pe măsură ce trece timpul. Îţi vin în minte tot felul de lucruri: dacă nu o să ştiu cum să îl cresc şi ajunge un ratat? Dacă mă port prea dur şi nu o să mă iubească niciodată? Dacă sunt prea slab de înger şi îmi va întoarce sentimentele ca armă împotriva mea? Cum fac să am un copil ok? E bine să mă zbat să îi ofer totul? La ce grădiniţă să îl dau, de stat sau particulară şi la ce şcoală, la ce liceu?

Copilul e oglinda părinţilor. Dar părinţii vor întotdeauna ca fiii sau fiicele lor să fie mai buni. Părinţii ridică ştacheta pentru generaţia următoare. Şi părinţii mei au făcut asta. Şi eu am tendinţa să fac asta cu copilul meu, deşi nu are decât un an şi jumătate.

Vreau cea mai bună grădiniţă, cele mai bune condiţii, cele mai interesante jucării, cele mai bune hăinuţe. Şi în tot zbuciumul ăsta uit câteodată să mă bucur de lucrurile cele mai simple: că un pui de om există lângă mine, că un pui de om aşteaptă cu guriţa deschisă, ca un pui de rândunică, să fie hrănit de părinţi, că un pui de om râde cu gura până la urechi la un cuvânt nou şi haios pentru el. Şi în tot zbuciumul ăsta, mă ambalez mai tare decât e cazul când urlă pentru că tati pleacă la serviciu sau doar până la magazinul din colţ, când vrea numai la el în braţe, când plânge pentru că nu vrea să meargă pe jos, când tremură de frică la auzul bormaşinii vecinului în peretele de lângă noi, când îmi face pa, când … când …

Cred că a venit momentul pentru un restart.

 

Read Full Post »

Da, ştiu. Titlul este aiuritor. Vă lămuresc imediat. Am fost zilele trecute la mult mediatizatul şi îndelung renovatul magazin (sau ar trebui să îi spun mall Cocor?).

Trebuia să ajung la Bondărel, un magazin cu încălţăminte şi îmbrăcăminte pentru copii pe care îl descoperisem într-o locaţie pe Şepcari nu cu mult timp în urmă. Aflasem atunci de la vânzătoare că urmau să se mute la etajul 5 din Cocor şi că, de pe nu ştiu cât octombrie, acolo îi vom găsi. Între timp a venit frigul, copilul avea nevoie de încălţăminte de casă şi am hotărât să mergem într-o seară la vestitul nou Cocor.

Bun. Ajung săptămâna trecută pe la 5 şi ceva acolo. Intru. Strălucitor interiorul. Nimic parcă nu mai aducea aminte de vechiul magazin universal cu buticuri înghesuite ca tarabele din piaţă, cu telefoane mobile lângă confecţii, încălţăminte lângă jucării şi aşa mai departe.

Spaţiul e larg, magazinele mari, cu virtine înalte, dispuse frumos pe lângă pereţi, luminate etc. Ceva care nu seamănă cu un mall, dar total deosebit faţă de ce era anterior aici. Brandurile magazinelor nu-mi spuneau nimic iar magazinele erau însă aşa de goale încât te simţeai stingher şi doar uitându-te la ele. Câte o vânzătoare stătea sprijinită de raft.

Cum aveam treabă la etajul 5 caut un lift. Mă duc în stânga, nimic la vedere. Mă duc în dreapta, la fel. Oricum, spaţiile sunt pe jumătate amenajate şi unele încă la stadiul de zugrăveală. Nu găsesc lifturile, aşa că aleg scările rulante care însă aveau să îmi ofere o mare surpriză încă de la etajul întâi. După ce am urcat cu scara, observ că aceea care te duce la etajul al doilea este în partea opusă, adicătelea trebuia să parcurg jumătate de etaj ca să îmi continui drumul. Şi tot aşa am mers/urcat vreo 5-10 minute. La un moment dat mă opresc la un etaj şi rog o vânzătoare care stătea în uşa magazinului gol să-mi spună unde am ajuns. Mă lămureşte că la 4. Nicio plăcuţă pe niciun perete nu indică pe unde eşti. Şi e complet aiuritor sistemul de scări rulante. Ajung într-un final la 5. Întreb vânzătorul de la Bondărel dacă în Cocor există şi lifturi. Îmi indică pe unde să o iau când voi coborî.

Între timp prinţu’ consort trece prin aceeaşi aventură, căci nici el nu găsise lifturile. În fine, cumpărăm botoşei copilului şi plecăm.

Luăm calea povestită de vânzătorul nostru – ghid către miraculoasele lifturi pe care oricum nu cred că le-am fi găsit dacă nu am fi observat pe cineva ieşind pe o uşă dincolo de se aflau ele, lifturile. Urcăm într-unul şi ne minunăm. Cabina era plină pe jos de var şi ciment sau ce alte materiale de construcţii au mai folosit la refacerea magazinului. Pereţii erau pe alocuri „înţepaţi” cu diverse ţevi sau scări sau cine ştie ce. Nu, nu se vedea afară, dar tabla era strâmbată bine. Păreau a fi lifturi de marfă. Chiar or fi fost, dar noi pe cele pentru oameni nu le-am găsit.

Între timp, în periplul meu printre etaje am observat, lângă scări, stâlpii şi pereţii care probabil formează structura de rezistenţă. Vopsiţi într-un soi de portocaliu, acoperiţi cu sticlă transparentă, super jegoasă, pe care se văd urme de var, praf şi alte cele şi care, în modul în care a fost prinsă acolo nici nu cred că e uşor de spălat. La îmbinările pereţilor, pe ici pe colo, varul portocaliu intra pe suprafaţa albă unde nu prea avea ce căuta. Dacă la mine acasă vreun meşter şi-ar fi permis să lucreze aşa, cred că ieşea pe uşă şi bătut şi neplătit.

Nu mai spun de gustul îndoielnic al celor care au ales gresia de pe jos şi materialele cu care au căptuşit stâlpii cilindrici de pe lângă scări.

În concluzie, voi mai trece prin noul Cocor când voi avea ce vedea, cumpăra sau la primăvară când trebuie să îi cumpăr copilului din nou pantofi.

Mi-am adus aminte că nu vă spusesem povestea, când am citit astăzi în ZF articolul despre noul Cocor. Acum am văzut că au investit 25 de milioane de euro în refacerea lui. 🙂

 

Read Full Post »