Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iunie 2009

Gone Too Soon

Like a comet
Blazing ‘cross the evening sky
Gone too soon

Like a rainbow
Fading in the twinkling of an eye
Gone too soon

Shiny and sparkly
And splendidly bright
Here one day
Gone one night

Like the loss of sunlight
On a cloudy afternoon
Gone too soon

Like a castle
Built upon a sandy beach
Gone too soon

Like a perfect flower
That is just beyond your reach
Gone too soon

Born to amuse, to inspire, to delight
Here one day
Gone one night

Like a sunset
Dying with the rising of the moon
Gone too soon
Gone too soon.

Gone Too Soon – Michael Jackson

Read Full Post »

„I just can’t stop loving you” a fost prima piesă care m-a obsedat. Zile în şir. Am ajuns în cele din urmă să posed o casetă cu melodiile lui. Tata a făcut rost de ea, de la un centru de înregistrări din Galaţi. Avem vreo 13 ani pe atunci, cred.

Eram un copil. Un copil care descoperise un suflet mare şi o muzică mare. Un copil care a învăţat de unul singur engleza, într-o vacanţă, doar ca să înţeleagă ceea ce cânta el.

Un copil care a luat tot ce a fost bun de la acest mare OM. Un copil care a crescut între timp, dar în al cărui suflet matur a rămas tot timpul o părticică din Thriller, Billie Jean, Bad.

Un copil matur care visa să îşi vadă pentru ultima dată idolul la Londra. În ianuarie. Ştiam că va fi pentru ultima dată. Şi oarecum trăiam cu speranţa că nu se va întâmpla nimic între timp. Dar nu a fost să fie. Acum şi speranţa a murit.

This is it! Rest in peace!

Read Full Post »

S-a stins un zeu

Nu am cuvinte. Nici lacrimi. Nimic. Speram să îl revăd la Londra, într-unul din cele 50 de concerte. Voi rămâne doar cu amintirea adolescentină a celor două concerte de la Bucureşti. Şi cu o eternă bucurie când îi voi asculta melodiile.

Michael, Dumnezeu să te odihnească în pace!

Read Full Post »

Stând astăzi şi savurând o îngheţată Betty Blue pecan praline, din gama premium, absolut delicioasă, m-a străfulgerat o întrebare care mi-a mai răsărit în minte de-a lungul timpului.

Cine e mai important? Brandul sau produsul? Adică ce vinde mai bine, imaginea sau calitatea? Luând ca exemplu îngheţata, prefer Betty Blue pentru că am văzut pe undeva vreo reclamă sau că sunt ataşată de brand? Nu, ci pentru că e pur şi simplu bună. Nu mă descurajează să o cumpăr nici preţul, nici privirea acră a vânzătoarei de la tejghea. Cum am aflat însă de Betty Blue? Hmmm. Acum vreun an văzând o reclamă în Good Food. Culmea este că atunci cred că nici nu se găsea pe piaţă, căci eu abia în acest an am descoperit-o. Dar până la reclama din Good Food am aflat pentru prima dată de Betty Ice de la un coleg care era înnebunit după îngheţata lor cu rom şi stafide. Care, la rândul lui, nu văzuse nicio reclamă. Pur şi simplu o gustase şi îi plăcuse.

Deci, în cazul de faţă, produsul a contat mai mult decât reclama. Dar şi reclama la gama premium a fost bine plasata 🙂 .

Citeam undeva prin Business Magazin sau Money Express (nu mai ştiu exact) povestea celui care inventat îngheţata Betty Ice şi m-a fascinat. Antreprenoriat pur. Omul a luat-o practic de la zero. Având în vedere anii care au trecut de când a lansat primele sortimente pe piaţă şi nivelul „yummy” premium la care a ajuns, în condiţiile în care publicitatea mai mult lipseşte decât abundă, nu pot să spun decât că băieţii de la producţie au făcut o treabă foarte bună în privinţa reţetelor.

Există însă multe alte cazuri în care reclama te face să cumperi, să pofteşti la ceva ce nu ai consumat încă dar … oare te şi convinge să revii la raft? Hmm. E cam greu ca o reclamă bună, un brand foarte bine construit să te păcălească să iei de două ori un produs prost sau nu atât de bun pe cât te aşteptai.

Pe de altă parte, aş zice că un brand bun nu se poate construi pe un produs prost. Ceea ce e greşit căci altfel nimeni nu şi-ar fi adus aminte vreodată de Dorel şi coniacul Unirea. Iar în acest caz, sigur brandul a fost mult mai puternic şi a ridicat vânzările mult mai mult decât calitatea produsului în sine. Aşa că întrebarea tot îmi rămâne. Ce e mai important, brandul sau produsul?

Read Full Post »

În vacanţă? Nu.

Creierul meu mă anunţă că a venit vacanţa şi că vrea să îi dau o perioadă de repaus. Numai că eu nu vreau şi atunci îl ţin ocupat cât se poate de mult. Numai că mult înseamnă alte proiecte astfel încât, după cum aţi observat deja, pe blogul de faţă scriu mai rar decât în lunile anterioare. Nu vă impacientaţi, nu îl abandonez. Îmi voi reveni la forma dinainte cât de curând. Sper. Până atunci poate mă loveşte inspiraţia şi bag 3-4 posturi pe zi:) Ca să vă plictisesc:P.

Read Full Post »

Bucuriile vieţii

Suntem permanent într-un du-te vino şi trecem cu vederea lucruri cu adevărat frumoase, lucruri care ne-ar putea însenina ziua, viaţa, dar pe care pur şi simplu nu le vedem. Nu le vedem pentru că suntem prea conectaţi la lumea noastră şi refuzăm pur şi simplu să vedem lumea aia mai mare. Ne e bine aşa cum ne e şi refuzăm sau nu ne dăm seama că ne poate fi şi mai bine.

Când a fost oare ultima oară când ne-am abătut paşii printr-un parc ca să respirăm aerul curat adus de vânticelul care bate printre ramuri? Câte zile în şir am respirat doar aerul stătut din cutiile noastre de chibrituri, după cele 8-9 sau 10 ore în care am trăit  la 18-20 de grade în clădirile de birouri din cealaltă parte a oraşului?

Ce poate fi mai frumos decât un râset de copil? Când ne-am oprit oare din drumurile noastre zilnice ca să ascultăm un hohotit zglobiu? Ne-am deschis oare inima ca să ne bucurăm împreună cu el? Ne-am destupat oare urechile ca să îl auzim?

Când a fost ultima oară când am plantat o floare sau când am deschis pur şi simplu fereastra numai ca să ascultăm ciripitul mierelelor? Ştiaţi oare că există mierle în Bucureşti şi încă multe?

Când a fost oare ultima oară când am băgat de seamă copacii pe sub care trecem zilnic? Eu am descoperit acum câteva săptămâni că în cartierul în care stau sunt zeci de exemplare dintr-o specie de copac despre care nici măcar nu ştiam cum se numeşte deşi florile lui miroseau grozav.

Când a fost ultima dată când ne-am lăsat învăluiţi de mirosul ierbii proaspăt cosite? Sau de aroma căpşunilor frumos aşezate în lădiţele precupeţei?

Câţi ani au trecut de când nu ne-am mai bucurat cu adevărat de viaţă?

Read Full Post »

Acu’ ceva timp vă povesteam de un suşevean cari a coborât din bloc, di la cucurigu’, ca sî pornieascî maşâna şi sî o ambaliezi de-anbouliea, fărî niciun scop. Toate acestea în intervalul ăla de odihnă, în care se presupune că tot locatarul din cartier îşi face siesta, face copii, are grijă de copii sau pur şi simplu nu vrea să audă în toropeala de după-amiază un rahat de motor de Dacie din 1900 toamna ambalat aiurea de două-trei ori.

M-a enervat atât de mult episodul ăla încât, chiar dacă am promis că revin cu un al doilea episod despre atv-işti sau scuterişti, am mai lăsat să mocnească puţin focul şi să mai strâng „experienţe” pentru partea a doua.

Da’ tocmai se face că un scuterist şi-a ambalat motorul fix sub geamul meu. Sau cel puţin aşa a sunat, la ora 11 şi ceva noaptea, deşi toate ferestrele mele dau într-o grădină dintre blocuri.

Aşadar, mai întâi să definim specimenul. Cocalarul cu scuter – adicătelea donatorul de organe (aşa am aflat mai nou că sunt denumiţi) e ăla care nu are bani de motor, nu are suficiente circumvoluţiuni pe creier ca să ia carnet şi musai stă într-un cartier foarte locuit. Că evident, nu o sta în Dorobanţi şi să se ducă cu scuterul la Bamboo.

Cocalaru’ de cartier cu scuter are totuşi nişte creier dar cred că IQ-ul e cu minus. Asta înseamnă că nu are serviciu şi o freacă cât e ziua de lungă pârţâind printre blocuri. Şi cum ziua nu e fun deloc să te plimbi ambalând „motorul”, specimenul crede că noaptea e rost de distracţie. Aşa că, imediat cum a venit seara dă drumul la „cai”, închide ochii ca să nu i se oxigeneze prea tare creierul ăla cu IQ negativ, îşi ia fufa pe trotinetă şi o ia la goană printre blocuri. Din când în când ambalează motorul ca să îl audă toţi „pretenii” când trece el cu fufa pe lângă bloc.

Se umple în scurt timp de înjurături rostite şi nerostite, strigate sau doar şoptite în barbă de câte un locatar care a refuzat să îşi pună vată în urechi şi care, culmea, e deranjat de pârţâiturile cocalarului de la miezul nopţii.

Mai nou, am observat că şi în comunitatea asta a donatorilor de organe există o ierarhie. Cei mai tari sunt ăia care şi-au pus un soi de sistem audio pe trotinetă. Astfel, zgomotul de motor este „atenuat” de decibelii emişi distorsionat de CD sau MP3 playerul de la bord. Şi mai există un specimen, cel puţin la mine în cartier. Unu’ care umblă călare pe scuter, da’ nu singur ci cu un prieten care are portavoce. Ce face cu ea? Discută cu ceilalţi pretenari de pe marginea străzii.

Pentru toate somnurile întrerupte, pentru toate frânele puse in extremis pentru că nu v-am văzut tâşnind dintre maşini fără să vă asiguraţi, pentru toate bâzâielile voastre de tânţari în creierii nopţilor…muriţi, bă!

Read Full Post »

Older Posts »