Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Noiembrie 2008

Am votat!

De ce? Din simţ civic. Pentru că am vrut să dau un vot unui parlamentar care în 12 ani de parlament nu a dormit niciodată în fotoliul de la Camera Deputaţilor. Pentru că, în loc să doarmă şi să îşi facă vacanţele în insule sau ţări exotice şi-a stors creierii pentru legi care au ajutat industria IT&C din ţara asta. Pentru că e un om normal, cu care ai ce discuta, care mai şi ascultă, care nu şi-a făcut avere speculând poziţia pe care o are în Parlament.

Pentru că e Varujan. D’aia i-am dat votul meu astăzi.

Anunțuri

Read Full Post »

Scandal la Nokia?

Văd astăzi la metrou un ziar la cineva unde scria cu litere de-o şchioapă: Teroare la Nokia…bla bla. Nu am apucat să citesc până la capăt titlul căci omul a schimbat pagina.

Curiozitatea care mă caracterizează m-a îndemnat să caut pe Internet articolul şi l-am găsit aici.  În afară de faptul că e vorba de un tabloid pe care nu-l cred în ruptul capului, mă tot întreb de câteva minute: oare Nokia nu are un departament de comunicare aici, dacă tot a deschis o ditai fabrica? Oare cum sunt posibile astfel de derapaje la o companie atât de mare, care are atât de multă grijă de imaginea ei?

Ok, era de aşteptat ca, după scăderea masivă a consumului la nivel mondial, să mai fie şi disponibilizări sau perioade de şomaj tehnic. Dar de aici şi până la a refuza să comentezi, astfel încât să dai prilej tabloidelor să imflameze situaţia, e cale lungă. Părerea mea.

Read Full Post »

Ozana. Seara. Ora 7 şi ceva. Plouă.

Strada e cu două sensuri. Pe o parte e parcarea blocului, cu locurile dispuse perpendicular pe trotuar. Au loc să treacă două maşini. Dacă…dacă pe partea cu magazinele nu ar fi parcate dubele lor de aprovizionare. Deci, ar avea loc să treacă două maşini dacă s-ar lăsa una pe alta.

Ca omu’ normal, abia aştepţi să ajungi acasă şi să te refugiezi în bârlog. Ajungi în parcare. Pe locul tău tronează o maşină. Poziţia: diagonală. Locul de lângă tine, ocupat şi el. De acelaşi nesimţit. Nesimţitu’ s-a dus să-şi ia bere. Sau chipsuri. Sau pâine. Sau pe mă-sa. Stai. Claxonezi o dată scurt. Nimeni. Claxonezi de două ori scurt. Niciun bou nu scoate coarnele din magazinele de vis-a-vis de parcare. Te tragi din drum, ca să nu blochezi şi aştepţi.

Iese dobitocul. Vine agale spre maşină. Tu fierbi. Se uită mirat la tine. Cu ochi mari, de vacă. Nu înţelege că te-a încurcat. Că tu ajungi acasă mai târziu cu 10-20 de minute pentru că el e vită şi nu ştie să parcheze.

Scena se repetă la infinit. În fiecare seară. Sau la fiecare două seri. Spumegi o zi, două. A treia, dacă vii şi mai obosit, te iei de nesimţit. Altul de fiecare dată. Te întreabă: „Păi şi ce facem acum, ne enervăm?” Da, deşteptule. Că poate tu vii o dată pe săptămână ca să-ţi iei bere dar eu stau ca proasta în drum în fiecare seară.

Într-o vineri, am stat 25 de minute cu maşina în stradă. Nimeni nu-şi revendica Poloul albastru care bloca două locuri. După 20 de minute, timp în care „prinţu’ consort” dăduse o tură de magazine şi gherete întrebând a cui e maşina, îmi trece prin cap să mă mai duc şi eu o dată la coaforul din colţ. Ce a urmat nu vă mai descriu. Doar atât: era blondă.

Nici nu mai ştiu ce să fac cu ăştia. Am văzut aici nişte stickere pe care le-aş lipi cu mare nesaţ pe oglinzile vacilor şi boilor care populează cartierul. Da’ nu ştiu de unde să le cumpăr. Alte idei?

Read Full Post »

Vine zăpada!!!

Sau cam aşa s-ar spune după poziţia pe care au luat-o maşinile de Rebu, în piaţa Unirii, la poalele Dealului Mitropoliei.

Aseară treceam prin zonă şi mare mi-a fost uimirea să constat că maşinile de la sus-numita firmă de utilităţi stăteau cu lamele pe poziţie, ca într-un blockstart. Mai că aveai senzaţia, la cele 7 grade de afară, că urmează să vină viscolul.

Probabil că după „inspecţia” pe care a făcut-o cu câteva zile în urmă nea Piedone, în timpul căreia a vrut să vadă cât de repede se mişcă oamenii de la ADP şi Rebu, toată lumea s-a mobilizat. Nu de alta, dar pe ăia de la ADP a ameninţat şi că îi dă afară dacă nu sunt pregătiţi:)

Sărăriţele, pardon, maşinile de intervenţie dotate cu lame pentru zăpadă, erau pe poziţii şi astăzi de dimineaţă. Într-adevăr, erau 3 grade. Deci, ştiu ei ceva ceva. Eu i-aş propune lui Busu ca de acum încolo, înainte să anunţe dacă ninge sau nu, să se consulte direct cu şoferii de la Rebu. Păi ce, tăntiţele alea de la INMH care stau în birou, ştiu ele ce se pregăteşte afară?

Read Full Post »

Ilici reloaded?

Clar, nu mă mai duc luni seara la cumpărături la Auchan. Păi ieri, în timp ce împingeam cu demnitate coşul încă gol şi sporovăiam despre întâmplările zilei cu „prinţu’ consort”, cât p-aci să mă împiedic. În faţa mea, în dreptul unui raft cu podoabe de Crăciun stătea Ilici. Mi-au căzut cuvintele din gură şi s-au rostologit pe podea.

După primele secunde de uluire, timp în care nu am apucat să spun decât „uite-l pe Ilici” mi-am dat seama că de fapt nu e el. Căci omu’ chiar dacă semăna cu Iliescu, nu era el. Pentru că doamna de alături nu era doamna Nina:) Sau poate că era amanta? Ori poate că era sosia lui Ilici pe care o mai trimite din când în când la cumpărături, aşa, înainte de alegeri.

Astăzi îl văd la Antena 3. Pe adevăratul Ilici. Nu pot să nu mă întreb. Oare o fi fost şi Gâdea prin Auchan aseară, de i-a venit ideea să îl cheme pe Ilici la emisiune?

Read Full Post »

Acum câteva zile am reuşit să fac o oră şi jumătate de acasă şi până la serviciu, circulând DOAR cu metroul. Am luat trenul de la staţia nouă 1 decembrie 1918, am schimbat la Nicolae Grigorescu şi apoi la Unirii. Destinaţia finală: Pipera.

Stând în „traficul” de la metrou, m-am gândit la nişte reguli care ar trebui să vă facă viaţa mai uşoară dacă aveţi cumva aceleaşi porniri:

1. Nu plecaţi cu vreun un rucsac greu de acasă, adică cu laptopul. Nu faceţi decât să vă limitaţi libertatea de mişcare de care veţi avea nevoie musai în staţiile N. Grigorescu şi Unirii, ca să vă strecuraţi. Sau, dacă aveţi totuşi un bagaj mai impunător, folosiţi-l pe post de berbece. Ca să urcaţi în primul tren. Pe principiul celor cu SUVuri: las’ că nu se bagă că mă vede pe mine mai mare.

2. Luaţi-vă telefon cu Internet sau o carte dar nu foarte grea, cât să încapă într-un buzunar. Nici nu ştiţi cât de utile sunt când aştepţi următoarele trenuri, în speranţa că vei încăpea în vreunul.

3. Faceţi niscaiva exerciţii yoga înainte de a pleca de acasă. Cu geamul larg deschis, ca să vă treziţi. Altfel riscaţi o trezire bruscă de la coatele vecinilor de trafic care încearcă şi ei să ia următorul metrou.

4. Plecaţi cu cel puţin jumătate de oră sau chiar o oră mai devreme decât în zilele obişnuite. Mai ales dacă aveţi de schimbat de două ori.

5. Răbdare, atenţie şi … gume de mestecat. Dar de atenţie şi de răbdare veţi avea musai nevoie. Atenţie: ca să ştiţi când e momentul să vă urcaţi în tren şi mai ales în care căci pe noile linii, nu se circulă decât pe un fir. Răbdare, pentru că veţi face până la destinaţie mai mult decât v-aţi aşteptat. Gume, aşa ca să vă menţineţi fresh, că de răbdare şi tutun nu poate fi vorba:)

Aud de la maimuţele care sunt în perioada de împerechere şi apar pe la teve că vor să construiască metrou în Drumul Taberei. Vorba unui coleg de-al meu: „Dacă pentru 3 staţii amărâte, în capătul Bucureştiului, au avut nevoie de 20 de ani, atunci pentru Drumul Taberei de cât vor avea oare?”

Noi să fim sănătoşi! Că poate vine până atunci sfârşitul lumii sau „lulii” 🙂

Read Full Post »

Bucureştiul, aşa gri şi trist cum pare el în 90% din timpul în care îl privim noi, are totuşi şi o parte strălucitoare. Veche de câteva sute de ani, într-adevăr. Prăfuită pe alocuri, într-adevăr. Dar dacă îţi faci puţin timp şi sufli uşor praful, strălucirea de altădată revine.

Sâmbăta trecută am ajuns la Şcoala Centrală, graţie Fundaţiei Calea Victoriei care organizează cursul „Poveştile Bucureştiului”, despre care v-am mai spus aici.

Deşi şcoala, ca instituţie, a fost deschisă în toamna anului 1852, abia în 1890 s-a mutat în clădirea ce o găzduieşte în prezent şi al cărei arhitect a fost celebrul Ion Mincu. Istoria şcolii poate fi citită pe Metropotam. Trecând peste faptul că este o clădire veche care, ca mai toate clădirile din Bucureşti are nevoie de renovare (unii au promis chiar că în cursul anului viitor acest proces va fi îndeplinit), Şcoala Centrală este printre puţinele edificii care mai amintesc cât de cât de vechiul Bucureşti. Indiferent când ajungi acolo, într-o zi însorită de primăvară sau într-o zi de toamnă rece şi ploioasă, nu se poate să nu te impresioneze Şcoala Centrală, cu demnitatea ei, cu grădina ei interioară unde, pe vremuri, elevele probabil că se plimbau alene, cu rochiile lungi şi foşnitoare şi cu şorţuleţele de un alb imaculat, cu intrarea profesorilor care stă parcă mărturie ultimului secol.

Noi am avut „lecţia” despre şcolile Bucureştiului în atelierul de Română, prima sală de clasă pe stânga, cum te uiţi la cabinetul Directoarei. Tapetat în culori deschise, unde, încă de la intrare te priveşte insistent un Nichita supradimensionat, desenat în creion. Ferestrele, poate nu seculare dar, cu certitudine datând de pe vremea celui de-al doilea război, sunt şi ele impresionante prin înălţime şi maiestuozitate.

La adăpost de ploaia de afară, la căldura dogoritoare a caloriferului, mi-am lipit nasul de geamul rece şi parcă vedeam cum trec prin faţa ochilor micuţele şcolăriţe cu cozi împletite, cu caietele de desen la subraţ, conversând într-o franţuzească desăvârşită.

M-au trezit din reverie doi puşti, puţin mai înalţi de un metru, înfofoliţi, cu un ghiozdănel în spate şi glasurile încă neafectate de tonalităţile adolescenţei. Mergeau la „mate”, în sala de alături. Nu i-am mai zărit. Fiind sâmbătă, şcoala era aproape goală. Doar imaginaţia mea mai alerga pe holuri.

Read Full Post »

Older Posts »