Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Ianuarie 2009

Alba-neagra de criză

Astăzi (de fapt cred că pot să spun deja ieri) am avut ‘jde drumuri de făcut pe la diverse instituţii care m-au făcut să-mi crească şi să-mi scadă tensiunea exact ca la un joc de poker sau de alba-neagra. Primul drum, la bancă ca să-mi scot toate economiile din cont. La 8.45 aproape că nu era nimeni care să mai aibă gânduri atât de ucigaşe cu banii depuşi la bancă.

Toate bune şi frumoase. Ies din bancă şi aproape că mă arunc în maşină, pe locul din dreapta şi apăs instantaneu pe butonul de blocare a uşilor. Acum mă gândesc că aveam un comportament bizar, de individ care tocmai jefuise o bancă 😀 Am ieşit din bancă uitându-mă în stânga şi în dreapta, am mers în pas foarte alert până la maşina parcată fix în faţa băncii, am intrat rapid în ea şi i-am blocat uşile.

Mă rog, tot timpul am avut oroare de a merge cu mulţi bani la mine.

Al doilea drum l-am făcut la notar, unde trebuia să fac nişte amărâte de copii legalizate la nişte acte. După ce scotocesc în rucsac ca să găsesc cele 3-4-5 documente ce aveam de legalizat, după ce îi povestesc funcţionarei de la singurul notariat din cartier ce trebuie să facă, plus că aveam nevoie să dau şi eu şi „prinţu’ consort” nişte declaraţii pe proprie răspundere, după ce mă apuc să completez cele 3 formulare puse în faţă de către fiinţa de la tejghea, primesc lovitura.

„Nu putem să vă facem copie legalizată la certificatul de naştere”.

„Poftim? Cum adică nu puteţi?”

„Nu aveţi ştampilă”.

„Unde nu am ştampilă?”

„Aici, pe certificat.”

„Adică vreţi să spuneţi că nu e original certificatul meu de naştere?”

„Puteţi încerca la alt notariat. Poate nu văd că nu aveţi ştampila. Noi nu vi-l putem legaliza.”

Dap, no comment. Mi-am strâns hârţoagele şi am plecat, complet debusolată şi neavând nici cea mai mică idee unde aş putea să pun o ştampilă pe un certificat de naştere vechi de 33 de ani aproape. 😦 Deci cu o problemă în plus.

Următorul drum, la bancă. Din nou. Altă bancă. Nu aia care dă bani, ci aia care ia. Am reuşit, după ce am stat aproape o oră pe acolo şi după ce am completat alte ‘jde hârtii şi formulare, să … lichidez un credit. Frate, zici că aveau să îmi dea bani, nu să-mi ia, aşa de mult a durat. Suma finală plătită sigur nu vreţi să o ştiţi. Da’ vă dau un pont: dacă mergeţi la bancă să închideţi un credit, atunci rugaţi-o pe domniţa consultant să vă spună dacă nu sunteţi trecuţi cumva în arhiva electronică. Că dacă sunteţi, atunci scoaterea de acolo vă mai costă 22 de lei (tarif de Alpha Bank). În plus, adresa cum că sunteţi absolviţi de orice datorie către bancă trebuie să o aşteptaţi prin poştă. Va veni ea la un moment dat.

Next destination: firma de asigurări. Reînnoire Casco plus RCA = aproape 900 de lei, adică plata primei rate de Casco şi a RCA pe un an. Spre deosebire de ăia de la bancă, mustăcioşii de la asigurări de la GTT s-au mişcat la 4 mâini. Că doar ei chiar aveau de luat nu de dat 😀 Partea frumoasă e că, odată eliminat 97% din bugetul familiei pentru o lună, mi-am permis să îmi petrec câteva minute, relaxată, în noul Opel Insignia care mi s-a părut absolut drăguţă 🙂 Maybe it will be our next car? Sometime.

Până peste vreo săptămână însă, dăm uşor din buze în ritmul crizei, dar cu un credit mai puţin. O fi bine, o fi rău?

Read Full Post »

Ştiu că trăiesc în România şi ar fi trebuit deja să mă obişnuiesc cu asta. Dar astăzi m-am simţit provocată de un post al lui Zoso despre parcarea maşinilor în România.

Da, ştiu că nu sunt locuri de parcare peste tot şi mai ales în zonele cele mai aglomerate. Că doar Ceauşeşcu a construit cutii de chibrituri suprapuse, multe cutii suprapuse şi nu avea niciun gând să scadă preţul la Dacii de la 70000 la 10000 ca să îşi ia toţi românii maşină sau măcar jumtate dintre ei.

Dar uite că nea Ceaşcă a picat, au venit alţii şi nu au făcut nimic în afară de a da drumul la credite, leasinguri şi achiziţii de maşini. Aşa s-a ajuns ca oraşele să fie suprapopulate de maşini.

Da’ nici cu asta nu am vreo problemă pentru că tot sper să mai vină câte unul să mai facă o parcare-două prin oraşele ţării.

Problema mea e alta şi asta nu cred că se poate rezolva niciodată decât prin simpla aducere cu picioarele pe pământ a celor cu mentalitate de cocalar (sau spuneţi-i cum vreţi acestei specii umane).

Păi cum să numesc altfel atitudinea celor din următoarele situaţii:

– mă duc odată la Auchan la cumpărături. Parchez în subteran, iau un coş şi mă îndrept către scările rulante. În faţa uşii care duce către scară, mai să lovesc coşul de o maşina parcată. Posesorul tocmai ieşise din magazin. Era de sex masculin şi probabil că s-a gândit el că numai aşa poate să arate ce accesorii bărbăteşti are.

– în altă zi vin acasă, seara, după serviciu. De fapt, scena s-a repetat de zeci de ori, cel puţin o dată pe săptămână. Parcarea este vis-a-vis de nişte magazine alimentare (v-am mai povestit). În cele mai multe situaţii, dobitocea care se duce la shop să cumpere cipsuri sau bere sau pâine opreşte maşina perpendicular pe locul de parcare gol. În câteva situaţii am găsit jegul vreunui dobitoc parcat pe două locuri. Nu pot să cred că la şcoala de şoferi nu i-a învăţat nimeni cum să parcheze. Şi nici nu cred că la examen poliţistul a închis ochii dacă acel candidat nu ştia cum să facă o garare sau o parcare laterală. Decât dacă examenul a fost luat cu şpagă. În foarte puţine cazuri, dar extrem de puţine, am găsit o altă maşină parcată fix pe locul nostru, frumos aliniată între dungi.

– aleile dintre blocuri sunt ticsite de maşini parcate cum nu-ţi trece prin cap. Dimineaţă un Matiz era pus perpendicular pe o Dacia break aşezată în spic faţă de bordură. Amândouă formau un soi de Z lăbărţat până în mijlocul străzii.

– colţurile străzilor sau trecerile de pietoni sunt cele mai bune locuri de parcare pentru şoferii români. Nu contează că „boul” care circulă atunci când posesorul jegului stă frumos acasă nu are vizibilitate şi trebuie să iasă cu juma’ de maşină pe prima bandă care uneori e şi singura de pe sensul pe care vrea să continue deplasarea. Şi, de asemenea, nu contează că pietonii trebuie să fie foarte înalţi şi eventual fosforescenţi ca să îi vezi cum calcă trecerea de pietoni pe care tronează câte o dubă sau un camion. Bine, nu vorbim aici despre sinucigaşi 🙂

– sportul naţional este vorbitul la telefonul mobil în timp ce conduci. Sau, mă rog, încerci să conduci. Că dacă te cerţi cu amanta tragi brusc de volan, pleci de pe loc ca şi cum ai fi pe strada lu’ mă-ta, eventual te înfigi cu nesaţ într-un „prost” care s-a oprit la semafor şi nu a trecut „idiotul” pe roşu ca să te strecori şi tu pe lângă el.

– alt sport naţional este neapăsarea manetei ăleia care în general e poziţionată în stânga volanului şi care îi arată celui din spate sau celor din laterale că vrei să faci stânga sau dreapta.

– mai nou, am văzut că se parchează şi în sensurile giratorii. Undeva prin zona Râmnicu Sărat am văzut, tot în Bucureşti.

Situaţiile de acest gen sunt enorm de multe încât nici nu mai merită să îmi petrec timpul menţionându-le. Părerea mea sinceră este că mentalitatea de şofer român descurcăreţ nu va trece cu una cu două. De ce? Simplu. Pentru că poliţia nu aplică amenzi conform legii şi în mod echitabil tuturor.

Ce ar trebui să se întâmple? Să luăm nişte situaţii, ca exemplu. Ai băut şi te-ai urcat la volan? La revedere carnet. Ai parcat la mai puţin de 25 de m de trecerea de pietoni, amendă. Mişcă rabla şi mergi pe jos. Ai ocupat o bandă cu şantierul din Pipera, amendă şi mai mare. 10% din valoarea proiectului. Ai parcat basculanta pe trotuar? Amendă plus refacerea trotuarului. Ai ieşit cu noroi de pe şantier, firma plăteşte la compania de salubrizare o lună de servicii de curăţat toate străzile din jurul şantierului. Ai trecut ca boul la 5 m de trecerea de pietoni, pentru că ţi-a fost lene să mai mergi până acolo dar ai încurcat astfel circulaţia? Scoţi bani din buzunar. Parchezi camionul sau duba în parcarea de la bloc, pe două locuri, în loc să o duci în parcul auto al firmei? Plăteşti.

Şi pe praful ăsta să vedeţi ce se eliberează colţurile de străzi şi trecerile, să vedeţi cum nu mai vin cu camionul acasă, să vedeţi cum trec pe verde şi nu se mai aruncă în faţa maşinilor şi aşa mai departe. Să vedeţi cum fac presiuni la primărie să contruiască nişte parcări şi să vedeţi cum nu le mai e lene să meargă 2-300 de metri până la maşină. Totul începe cu puţin exerciţiu. Numai că, evident, cineva trebuie să înceapă 🙂

Read Full Post »

Astăzi m-am uitat prin ZF ca să văd câtă reclamă mai au şi de la cine. Cu uimire am constatat că ediţia de luni, care la un moment dat era, alături de ediţia de vineri, cea mai citită şi deci, preferată de către advertiseri, are 4 reclame la maşini.

Bine, nu mai sunt pagini întregi, ci sferturi. Una mai specială, la Opel Insignia, şi restul normale. Dar sunt.

Am mai găsit o pagină întreagă cu o machetă la un complex de apartamente, undeva pe lângă Arcul de Triumf. Şi o bancă, în timbrul de pe prima pagină, în dreapta sus.

Cam atât din zona privată. Mai e o juma’ de pagină de la stat/UE şi câteva (puţine) proprii.

Acum nu pot să nu mă întreb: de ce reclamă la maşini şi la imobiliare când piaţa e jos de tot? Un răspuns posibil ar fi că, dacă investeşti acum în marketing/publicitate atunci îţi asiguri nişte vânzări, oricare ar fi ele, chiar şi vremuri de criză. Versus cei care nu investesc dar nici nu câştigă.

Un alt răspuns, dar refuz să îl cred viabil este: bugetele astea au fost comandate de anul trecut. Cred că toate firmele, chiar şi multinaţionalele care se află acum în mijlocul anului fiscal au avut suficiente motive ca să ajusteze bugetele de marketing şi publicitate în sensul în care merge acum economia.

Nu mai îmi trec prin cap acum alte explicaţii dar voi, cititorii mei mai deştepţi decât mine, aţi putea avea şi alte răspunsuri la întrebare. Aşa că, simţiţi-vă ca acasă şi comentaţi 🙂

Read Full Post »

Vineri seara. Noiembrie. 3 personaje. Ba nu, 4. Alb şi albastru. Tineri şi bătrâni, toţi pe aceeşi scenă. Şi nu e noiembrie, ci ianuarie, dar trăieşti ca şi cum ar fi noiembrie. Şi în noiembrie chiar poţi găsi liliac alb înflorit.

Un liliac alb într-un rol de mare actriţă. Olga Tudorache, în încă un rol de mare actriţă. Da, chiar aşa. Cum se putea nimeri oare mai bine? Doamna Olga Tudorache într-un rol scris parcă pentru dânsa.

Alături de ea, George Motoi şi mult mai tânăra Cecilia Bârbora. Al patrulea este omul de „serviciu”, cel care îndeplineşte rolul de a aranja cele câteva, foarte puţinele elemente de decor care se modifică. Nu ştim cum îl cheamă şi cine e, dar e prima piesă de teatru în care el, acest anonim, apare în lumină. Şi chiar la sfârşit, printre aplauzele spectatorilor uşor debusolaţi.

Alături de ei, de pe bandă/castetă/vinil/mp3, un vechi Michel Sardou, un vechi şi obsedant Michel Sardou. Îl asculţi, trăieşti alături de ei toţi şi ţi se pare că faci parte din scenă. Că ea, regizoarea (Alice Barb) te-a inclus şi pe tine în piesă iar tu ai căzut în mrejele ei.

O oră şi 20 de minute. Atât durează de când te aşezi şi până când reveria se sfârşeşte. Nu contează cum, contează că ţi se pare că totul se termină prea brusc. Şi că totuşi, parcă ţi-ai mai dori să o vezi pe Marga. Nu vrei să o ştii bolnavă, nici bătrână, parcă vrei să trăiască veşnic. Acolo pe scenă să existe veşnic, pentru tine, spectatorul ei favorit.

O poveste veselă şi tristă în acelaşi timp. Extraordinar de răscolitoare către sfârşit şi mult prea emoţionantă când realizezi că sfârşitul unei mari actriţe se apropie.

Cine doreşte să vadă o doamnă a teatrului românesc într-un rol de mare actriţă să meargă la Naţional, la Noiembrie. Şi, by the way, are cineva best songs of Michel Sardou la calitate bună? 🙂

Read Full Post »

Dap. Asta e ceea ce am auzit dimineață la Antena 3, în timp ce spălam vasele. Mafia din Italia și din Japonia, adicătelea Cosa Nostra și Yakuza, cică sunt afectate de criza mondială iar membrii lor cer ajutor de şomaj. Mai mult decât atât, lefurile în cele două mafii s-au diminuat iar mulţi au fost disponibilizaţi.

Mai vreţi? Cică şi taxele de protecţie s-au ieftinit ca urmare a crizei financiaro-economice globale şi celor două structuri mafiote le-ar fi greu să le strângă.

Vi se pare aiuritor? Ete na. Şi ce dacă? Ce, credeţi că editorii de la Antena 3 s-au gândit că au vreun ascultător aşa de dimineaţă, duminica pe la nouă jumate?

Read Full Post »

Mi s-a pus pata să mut blogul de pe wordpress.com pe domeniul meu propriu şi personal. Bun. Până aici totul ok. Dar de la a gândi şi până la a face e cale lungă.

În primul rând sunt, după cum spuneam şi cu alte ocazii, o persoană destul de atehnică. În sensul ăla în care mă pricep la ceva dar la prea puţine încât să-mi fac viaţa foarte uşoară:D .

Ignorând totuşi atehnicitatea mea, am purces la cumpărat domeniu. Zis şi făcut. Dat 130 de RON pe el la prietenii de la Hostway. Plătit cu cardul. Aşa, bun. Şi acum? What’s next? Am un domeniu, ce fac cu el?

Mă duc în interfaţa de administrare a blogului şi caut în settings. Găsesc domains. Bun. Add domain thebride.ro. Ciuciu. Eroare. Citesc pagina de eroare care e scrisă în romgleză 😀 . Înţeleg ceva ceva. Intru pe mailul primit de la suport de la Hostway, văd datele, le înţeleg dar nu ştiu unde să le folosesc. De fapt poate că nu le înţeleg.

Vorbesc cu un prieten şi îmi explică că trebuie să intru pe site-ul de unde am cumpărat domeniul şi să configurez nu ştiu ce acolo, în interfaţa de administrare.

Bun. Mă duc la serviciu, îmi văd de treabă. La un moment dat, mai spre seară îmi aduc aminte. Intru pe Hostway.ro la rubrica de logare clienţi.  Mă uit în sus, mă uit în jos, văd 4 câmpuri de logare. Unul, cPanel, îmi părea mai interesant şi mă gândeam că mă direcţionează către o interfaţă ceva. Pun adresa domeniului, dau login. Pauză. Repet operaţiunea la toate cele 4 câmpuri, ultimul fiind de billing (facturare??) şi cerându-mi o parolă. Nimic.

În general sunt şi încăpăţânată şi încerc să mă descurc singură, fără să sâcâi pe altcineva. Da’ asta cu redirecţionarea blogului mă omoară.

Aştept acum să îşi facă timp un coleg să dea pe la mine şi să îi explic ce durere am. Vă ţin la curent cu păţaniile mele high-tech şi web nşpe zero :D. Iar dacă aveţi vreo idee de a mă scoate din impas, exprimaţi-o liber 🙂

Read Full Post »

De la ZF am rămas cu un „defect” profesional: nu pot să trăiesc fără ştiri. Dimineaţa când mă trezesc dau drumul pe ştiri. În metrou citesc RSS-ul de la BBC. Când ajung la birou fac monitorizarea şi mă dau pe site-urile de ştiri. Seara când ajung acasă, înainte de orice alt film dau la ştiri.

Sunt dependentă de ştiri.

Numai că ştirile din ultimele luni nu mai sunt aşa de vesele. Nu e zi în care să nu citesc despre scăderi, pierderi, disponibilizări, falimente. Intel termină Q4 cu profit mai mic cu 90%, Motorola dă afară încă 4.000 de oameni, Sony se pregătesşte pentru vreo 16.000, Ericsson nu o duce prea bine şi mai disponibilizează şi ei, Nortel dă faliment şi tot aşa.

Mai vie câte o gură de aer de la IBM şi Apple.

Nu pot să nu mă întreb oare când se termină şi de fapt cred că asta e principala problemă/întrebare a tuturor afacerilor din lumea asta, poate mai puţin a celor din agricultură şi energie. Frate, ok, e clar, mergem în jos. Dar până când? Adică vreau şi io să ştiu, intru în depresie sau mă mai abţin un pic? 😀

_______

Later edit: Tocmai ce a anunţat şi Microsoft o reducere de 5.000 😦

Read Full Post »

Older Posts »