Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Octombrie 2009

This Is It

Am evadat astăzi de acasă împreună cu prinţu’ consort ca să vedem This Is It la matineu. M-am dus cu emoţii la multiplex, recunosc. Nu ştiam la ce să mă aştept. Nu credeam că un material despre MJ la a cărui producţie el nu şi-a pus amprenta ar putea fi mai bun decât orice documentar despre oricare artist. Şi totuşi este. Este atât de bun încât oricât de fan ai fi şi oricât de multă tristeţe ţi-a adus trecerea lui în nefiinţă plecarea lui, nu poţi să nu te bucuri alături de el. Pentru Michael, muzica, scena, publicul a fost totul. Filmul transmite atât de multă bucurie, atât de multă dragoste, încât sentimentul că am pierdut pe cineva foarte drag, pe cineva pe care nu-l mai văzusem de peste 10 ani, pe cineva care urma să îmi umple sufletul în ianuarie la Londra, s-a însutit acum :(.

Am văzut un om, dincolo de geniu, un om care trăia ceea ce făcea cu atât de multă pasiune încât nu am putut să nu mă întreb dacă  există ceva la care fiecare dintre noi poate lucra cu atât de multă dăruire şi bucurie. Nu am un răspuns.

Sala era plină de părinţi cu copii, unul, doi, trei sau mai mulţi. Nu ştiu dacă ei, copiii, au dorit să vadă filmul, sau ei, părinţii, dar cert este că în puţinele momente de linişte de pe ecran, în sală nu se auzea nici măcar o respiraţie. Probabil că asta spune mai mult decât orice altceva.

M-aş duce să îl mai văd de 100 de ori şi personal îl recomand chiar şi celor care nu sunt neapărat fani. Duceţi-vă să vedeţi filmul. Lăsaţi-vă prejudecăţile acasă şi bucuraţi-vă. Nu pot comenta mai mult pentru că pur şi simplu nu există cuvinte pentru a descrie ce am simţit. This is it!

Anunțuri

Read Full Post »

Pentru toate mamele care trec prin chinurile diversificării alimentaţiei la bebeluşi am creat un nou blog care se numeşte exact aşa: Reţete pentru pitici.

Sper că va fi un instrument care să ofere măcar nişte trucuri pentru perioada 4-12 luni şi ceva idei pentru hrana piticilor mai măricei.

Pentru că nu sunt o sursă inepuizabilă de reţete:) şi nici fii’mea un permanent „cobai”, invit mămicile interesate să împărtăşească din aventurile gătitului pentru pitici direct pe blog, fie la comentarii, fie cu guest posturi. Promit că voi testa înainte orice reţetă pe care o pun pe blog.

Read Full Post »

Meditam zilele trecute la faptul că nu mă mai enervează aşa de mult ceea ce se întâmplă pe scena politică de la noi. Nu mai am pur şi simplu niciun fel de speranţă că România se va schimba în următorii 20 de ani. Brucan a fost optimist. Probabil că acum se răsuceşte în mormânt sau râde pe sub mustaţă amuzat de faptul că el a scăpat şi noi nu.

Nimeni nu ne mai poate salva. Europa nu se bagă. E clar că suntem roata a cinşpea de la căruţa care oricum scârţâie din toate încheieturile. Nu au de gând să mai trimită vreun Carol I pe aici. Nu atât timp cât nu valorăm nimic. Nu avem ce să le mai oferim. Ţara asta, oricât de mare potenţial ar avea, va rămâne la stadiul de potenţial. Nimeni nu e interesat să ungă osiile sau să construiască ceva. Nimeni dintre cei care pot face ceva. Eu, oricât mi-aş dori, nu pot să fac mare lucru. Abia reuşesc să îmi fac spaţiul meu personal un pic mai confortabil, astfel încât atunci când intră în contact cu lumea exterioară românească să poată funcţiona ca un scut cât de cât flexibil, fără să se spargă în mii de bucăţi la prima dovadă de agresiune.

Am renunţat să sper că pot schimba ceva. Nu am ce. Societatea asta se degradează cu fiecare secundă care trece. Şi să dea naiba dacă secundele astea nu trec uimitor de repede. Cine speră că ai noştri copii vor prinde peste 20 de ani o Românie cât de cât comparabilă cu oricare ţară din Europa civilizată nu e decât un visător incurabil. Nu există aşa ceva Nu va exista. Nu poţi să ignori mizeria decât dacă stai toată ziua în casă sau dacă cercul în care te învârţi e ca un cocon elitist care te protejează de majoritate. Nu poţi ignora nesimţirea decât comunicând cu un număr foarte limitat de persoane din propriul tău cocon şi dacă îţi baricadezi urechile în faţa zgomotului de fond.

Dar ce te faci dacă zgomotul ăsta al unei societăţi deviate nu te lasă în pace? Dacă îl tot auzi. Continuu, continuu. Ca un picamer care nu se mai opreşte. Îţi vine să-i iei câmpii, nu?

Mie da. În ultimul timp m-am apucat să citesc cărţi pentru adolescenţi, îmi amintesc tot mai des de anii de liceu şi visez cu ochii deschişi la o plimbare în doi, foarte matinală, prin Hyde Park sau St James. Printre picături de ploaie care să spele imaginea dezolantă pe care sunt nevoită să o văd zi de zi. Ca să scap.

Read Full Post »

În urmă cu câteva zile am înţeles de unde unde provine frica mea de doctori. Mă rog, nu chiar faţă de toţi doctorii. Nu vă imaginaţi că nu merg la stomatolog sau la diverse consultaţii. Merg, şi chiar periodic. Niciodată nu am fost bolnavă grav.

Şi totuşi mi-e frică. Mi-e frică mai degrabă de sistemul medical de la noi. Mă simt atât de neputincioasă şi de neajutorată în faţa lui, încât mă rog zilnic să nu am nevoie de doctori pentru ceva mai serios, nici eu şi nici vreun membru al familiei mele.

Mi-e frică că dacă copilul face o temperatură mai mare sau vreo reacţie alergică, nu am pe cine să sun ca să îmi spună ce să fac. Şi totuşi copilul are medic pediatru bun. Mi-e frică să mă internez în vreun spital public din România. Mi-e silă să dau şpagă deşi ştiu că ei, medicii, o merită. Nu ştiu să dau şpagă, nu ştiu cât să dau, prefer să mi se afişeze tariful ca la clinicile private.

Mi-e frică de momentul în care va trebui să dau şpagă. Nu ştiu să găsesc buzunarul doctorului, îmi tremură mâna căutând banii prin buzunarul meu. Mi-e frică să nu mă vadă cineva.

Mi-e frică că dacă nu dau nu mă bagă nimeni în seamă. Şi asta chiar dăunează grav sănătăţii. Lipsa de atenţie din partea oricărui personal medical.

Ceea ce arată nu numai că sistemul medical de la noi e la pământ, ci că e cu amândouă picioarele în groapă. Nici nu vreau să îmi închipui cum se simte un pensionar care are o anumită vârstă, care poate are şi o boală ceva, care are nevoie mai mult de medici decât am eu şi care are o pensie de mizerie din care nu poate da şpagă la doctor, şpagă la anestezist, şpagă la asistente, în fiecare tură, şpagă la paznic şi aşa mai departe.

Dacă aş fi Oprescu, fost director la două spitale mari din Bucureşti, aş miza întreaga mea campanie electorală pe ridicarea în picioare a sistemului sanitar. Cum aş face-o habar nu am. Poate el ar şti. Măcar să-şi ia revanşa pentru porcăria cu autostrada suspendată.

Read Full Post »

Curios lucru. Cică Adevărul se distanţează de politică în campania asta electorală. Ce înţeleg eu din reclama de la TV? Că Patriciu scoate un ziar de ‘jde pagini fără niciun pic de politică. Nici reclame de la „clienţi” politici, nici altfel de politică. Ca fost lucrător prin presă nu pot să îmi imaginez un ziar fără măcar o pagină de ştiri politice. Pentru că oricât de neimplicat ai fi ca patron în zona politică, sau oricât ai dori să dai impresia asta, cititorul nu citeşte ziarul numai pentru mondenităţi şi ştiri economice. Totuşi, dacă vrei să pari neutru păstrezi măcar o pagină cu ştiri luate ca atare de prin diverse conferinţe sau declaraţii pe care le prezinţi fără să intervii, în mod echitabil.

Mai ales în perioada asta de maximă bălăcăreală în parlament, guvern şi tot ce înseamnă instituţiile statului, a refuza să informezi măcar omul de rând despre ce se întâmplă acolo „sus”, mi se pare că îţi dai foc la valiză singur singurel. Eu înţeleg că Patriciu e dispus să pompeze bani în Adevărul, căci are şi de unde. Pare-mi-se că e primul în topul Forbes România ca avere. Dar nu asta e problema. Una e să nu accepţi reclame din partea partidelor sau candidaţilor şi una e să renunţi definitiv la paginile cu informaţii politice. Încercând să pară cât mai distanţat faţă de aventurile prin care România se pregăteşte să treacă, Patriciu refuză cititorului Adevărul dreptul la informare. Şi parcă nici nu convinge că e total neimplicat politic. Părerea mea.

Read Full Post »

Am pus un zâmbilici în titlu ca să se prindă lumea că e uşor glumeţ. De fapt, I really mean it. Am descoperit ieri la Bobby Voicu una dintre cele mai mişto campanii de marketing desfăşurată în plină „criză” economică, poate un pic mai către sfârşitul ei pentru industria auto decât acum 3 luni, spre exemplu. Despre Proiect4 de la Mercedes vorbesc.

Campania are trei protagonişti. În afară de Bobby Voicu, care vrea să dea o nouă imagine cetăţilor din România, au fost selectaţi pentru proiectul Mercedes Sandra Stoicescu care s-a implicat în ultimul timp în proiecte umanitare foarte interesante şi Cătălin Ştefănescu. Toate trei proiectele sunt interesante şi pare că Mercedes i-a lăsat pe protagonişti să vină cu propriile propuneri, ceea ce face ca întreaga campanie să aibă şi 3 picături de suflet, nu doar mult marketing.

Deocamdată cei trei strâng propuneri pentru cetăţile din România, pentru un drum către comuna Bătrâna din Hunedoara (care nu are curent electric decât la primărie, în secolul 21!!!) şi pentru renovarea şi dotarea şcolii din satul Letea cu calculatoare şi bibliotecă.

Îmi amintesc cât de mult am apreciat acum vreun an când am vizitat Adamclisi, la îndemnul prietenului Zvoner.ro, şi am descoperit că unele ruine din România mai au şi explicaţii (chiar dacă sumare şi doar în română) şi ghid (apropos, ghidul de la Adamclisi, de la monument, face toţi „banii”). Aşa că mă bucur foarte mult atunci când cineva cu o idee excelentă găseşte şi o ureche care să îl asculte. Să sperăm că toate trei proiectele vor avea şi rezultate. Voi sta cu ochii pe ei.

Read Full Post »