Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2009

Vândut

Am fost miercuri seară la TNB în ideea de a cumpăra bilete la teatru. Cam 70% dintre piesele care se jucau în timpul săptămânii aveau pe ele un singur cuvânt: VÂNDUT. Cele din week-end erau vândute cred că în proporţie de 100%. Casiera aproape că şoma. Practic nu prea mai avea ce să vândă.

Astăzi am sunat la Metropolis ca să văd dacă mai au bilete pentru 8 martie la Jocul de-a adevărul. Sold out şi ăsta. O prietenă a sunat tot la Metropolis pentru mai multe bilete la Pijamale. Acelaşi răspuns.

Tot când am fost la TNB, acum vreo câteva săptămâni, am auzit o conversaţie între casieră şi o doamnă ce voia bilete la Egoistul. Doamna: „Păi şi când aş putea găsi bilete?” (după ce i se comunicase că nu mai sunt). Casiera: „Sâmbăta devreme, când se pun în vânzare. Casa se deschide la 10 dar unii aşteaptă şi de la 8”. Miercuri trona pe uşa de la Naţional un afiş A3 pe care se preciza că la Egoistul nu se vând mai mult de 8 bilete de persoană.

Pentru Don Quijote am apelat la o pilă ca să prind bilete, şi alea în ultimele rânduri 😀 . Anu’ ăsta nu am mers la nicio piesă prin forţele proprii. Pentru că de fiecare dată când m-am dus la casa de bilete sau am vrut să fac o rezervare prin telefon, nu am găsit locuri. Noroc cu prietenele freelancer care mai umblă după bilete, colegii cu „pile” şi soacrele pensionare :D. Altfel, cred că nu aş fi ajuns la teatru, la ce inflaţie de spectatori este în ultimul timp!

Read Full Post »

România gri

Am trecut peste un week-end plin şi două zile de concediu, tot pline. Că la mama şi la tata acasă nu-i chip să mă plictisesc :D. Plus că vremea a fost foarte ok şi nu aveam cum să nu profităm de cele câteva zile dintre zăpezile de februarie.

Aşa că am luat-o la roţi, că doar nu se poate spune picior:), către Tecuci. Sâmbătă pe la două după-amiaza. Drumul super liber. Ciudat de liber. Şi curat-uscat. Fie am nimerit noi în contratimp cu cei care se duc în week-end către Moldova, fie chiar nu prea mai circulă lumea cu maşina, aşa cum am observat că se întâmplă de la o vreme prin Bucureşti.

Drumul ca drumul, curat şi liber, după cum spuneam. Oraşele însă, ca să nu mai spun de sate, complet deprimante. Nu le defineşte decât un singur cuvânt: gri. Ca asfaltul. De zici că şi casele, şi copacii, şi câmpul, şi oamenii au fost asfaltaţi.

Casele, în afară de vreo câteva vopsite în nuanţe de galben sau verde murdar, erau toate gri. De la praf, evident. Copacii, fără frunze, gri şi ei. Câmpul fără pic de zăpadă, gri şi el. Pe alocuri mai brun. Oamenii, mai ales oamenii, gri. La haine şi la chip. Sâmbătă, pentru că au fost moşii de iarnă, peisajul era mai special: zeci de oameni, 100% femei, de fapt, aveau coşuri din răchită în mâini. Semn că fuseseră la împărţit pomeni.

În rest, tot peisajul gri. Revenim ieri în Bucureşti. Iarăşi gri. Da’ un gri din ăla care îţi taie respiraţia. La propriu. Nu ştiu cum e la alţii, dar la mine, când văd atât de mult gri de la atât de mult praf în jurul meu, pur şi simplu mi se blochează plămânii. Astăzi am trecut pe lângă o maşină abandonată pe Dimitrie Pompei. O Dacia papuc. În remorcă numai gunoaie. Anvelopele sparte. Ea, învelită toată în praf şi noroi uscat. Treci pe lângă ea şi simţi pur şi simplu că nu mai ai loc să respiri de la cât praf emană imaginea ei.

Ştiu, e iarnă şi natura e de la sine gri. Că doar am învăţat de la ăl mai mare al statului că iarna nu-i ca vara. Dar totuşi, de ce trebuie să aşteptăm primăvara ca să ne simţim mai bine, mai vioi, să fim mai puţin crispaţi şi mai luminoşi la faţă?

Read Full Post »

Ştire scurtă şi dulce

Dacă v-a scăpat cumva ştirea, să ştiţi că a fost furat un tir cu ciocolată Milka, undeva pe lângă Arad 🙂  Cică a fost atacat de două persoane mascate iar acum poliţiştii au găsit tirul abandonat dar fără ciocolată.

Eu cred că erau marmotele care înveliseră ciocolata în staniol şi care au rămas fără job după ce ursul a inventat ambalajul resigilabil 😀 . Păi cât să mai stea şi ele fără serviciu pe criza asta, nu? S-au reprofilat.

Read Full Post »

M-am dus zilele trecute la o măcelărie din cartier ca să iau carne de vită pentru lasagna. Da, nu v-am spus până acum, dar printre pasiunile mele se mai numără şi experimentele gastronomice. Dar nu despre asta vreau să vă povestesc acum. La coadă la măcelărie, public destul de amestecat. Majoritatea au cumpărat mici şi carne de porc. Formele lunguieţe din carne tocată sunt aşa de populare în zilele noastre încât ai senzaţia că românii au mâncat dintotdeauna mici.

Şi totuşi nu s-a întâmplat aşa. Prin secolul al 17-lea, în bucătăria românească era foarte prezent peştele, însoţit de garnitură de legume. Nici vorbă de mititei cu cartofi prăjiţi 🙂

În loc de frigidere, locuinţele erau „echipate” cu gheţării. În localităţile mai mici, gheţăriile erau la comun. În general, în aceste frigidere primitive se păstrau la rece carnea şi peştele. Pepenii, depozitaţi şi ei în camerele răcoroase se menţineau aşa de bine încât chiar şi de Paşte puteau fi mâncaţi.

Revenind la peşte, acesta era transportat din zona de sud şi sud-est chiar şi până la Braşov, în gheaţă, chiar şi în toiul verii. La mare poftă erau pe atunci morunii.

Tot prin secolul al 17-lea a intrat în alimentaţia românilor mămăliga. Abia un secol mai târziu au apărut pe plaiurile mioritice şi cartofii. Înainte de mămăligă şi cartofi, românii se mulţumeau cu meiul. Da, acele seminţe pe care noi le dăm acum la porumbei.

Prin secolul a 18-lea, alimentaţia românilor a suferit o puternică influenţă orientală. Aproape fiecare mâncare era dulce iar îndulcirea se făcea cu miere. Ceea ce ne-a rămas de atunci, ca şi caracteristică, este cantitatea mare de mâncare pe care românii sunt în stare să o asimileze. Dacă voiai să faci o petrecere sau invitai pur şi simplu pe cineva la masă şi meniul era format doar din trei feluri de mâncare erai catalogat rapid drept zgârie-brânză. La curtea domnească erau obligatorii cel puţin 3 festinuri într-un an.

La mesele date de Grigore Brâncoveanu se serveau şi 60 de feluri de mâncare în decurs de 8 ore. Se bea multă vodcă şi ca digestiv un fel de iaurt care era fiert în prealabil cam 9 ore. Pe atunci vodca era un soi de lichior dulceag, nu foarte agreabil.

Postul, în schimb, este extrem de riguros.

Pin secolul 19 se mai schimbă şi obiceiurile legate de mâncare, odată cu influenţele venite dinspre Occident. Pe la jumătatea secolului 19 apar primele cărţi de bucate iar una dintre cele mai populare la acea vreme a fost scrisă de înşişi domnii Kogălniceanu şi Negruzzi.

Dacă prin secolul al 15-lea românii făcuseră pentru prima dată cunoştinţă cu furculiţa pe care o adoptaseră de la greci, iar talerele erau pe atunci fabricate în majoritate din cositor şi foarte puţine din argint sau aur, odată cu trecerea timpului se importă porţelanuri din Anglia, Franţa şi mai ales China. Festinurile devin mai dichisite şi se nasc tot soiul de reguli pe care mesenii trebuie să le respecte atunci când sunt invitaţi la o masă festivă. Începe să se practice alternarea convivilor, astfel încât să nu stea la masă un bărbat lângă alt bărbat sau femeie lângă femeie. De asemenea, este considerată o impoliteţe să ceri a doua porţie sau să vorbeşti cu gura plină.

După 1850 încep să apară în vechiul Bucureşti restaurantele şi birturile şi abia acum întră în alimentaţie mititeii şi patricienii. Chiar I.L. Caragiale era patron a două berării, prilej de ironie pentru ceilalţi scriitori ai vremii.

În timpul lui Carol I se mai produce o schimbare. Mesele oficiale nu mai sunt la fel de bogate. Numărul se feluri servite se restrânge. „Moda” se păstrează şi pe timpul lui Carol al II-lea.

Către sfârşitul secolului al 19-lea şi restaurantele se specializează. Unele instituie un dress code si nu mai primesc clienţi care nu sunt îmbrăcaţi conform uzanţelor.

În preajma abatoarelor se înfiinţează aşa-numitele zalhanale unde se mănâncă foarte bine dar, evident, pe bază de multă carne. Începând cu sfârşitul secolului al 19-lea, peisajul gastronomic românesc nu se mai schimbă foarte mult.

Revenind la Bucureşti, în piaţa Unirii, pe locul unde acum e parcul existau Halele Unirii. Acoperite de sticlă, clădirile nu foarte atrăgătoare ca arhitectură erau şi un loc unde regulile de igienă erau foarte aproximative. Încă de pe atunci, în marile pieţe ale oraşului se practica specula. Precupeţii, adică omologii ţiganilor speculanţi din zilele noastre, mergeau frumuşel la bariera oraşului unde luau de la ţărani produse pe care le vindeau ulterior la suprapreţ în pieţe. Astfel, Bucureştiul este considerat de peste 200 de ani un oraş foarte scump.

Ce mănâncă românii şi, implicit, bucureştenii? În timp ce la curtea domnească şi la curţile boiereşti se dau mese festive, în păturile sociale care formează majoritatea populaţiei, alimentaţia este de joasă calitate. De regulă, carnea apare în meniul unei familii obişnuite cam o dată la săptămână. De bază este fasolea, iar ca şi „condimente” ceapa şi usturoiul. Acesta din urmă este însă interzis cu desăvârşire la mesele festive 😀 .

O parte dintre restaurante încep să fie apreciate de către călătorii străini care trec prin Bucureşti. Astfel, devin faimoase peste hotare Capşa, Bulevard, Athenee Palace şi Chateaubrilland. La Capşa se lansează şi primul sortiment de îngheţată din Bucureştiul acelor vremuri.

În alimentaţia casnică începe să-şi facă loc carnea de porc. Evident că nu toţi bucureştenii aveau animalul în ogradă dar, aşa cum se întâmplă şi acum, aveau sigur pe cineva „la ţară” de unde puteau să aducă. Carnea de pui începe să fie utilizată mai des în bucutăria românilor după cel de-al doilea război mondial. Între timp, din cămara de acasă nu lipseau dulceţurile şi nici murăturile. Ceaiul de la ora 5 se introduce în ţară undeva către anii 1900 iar obiceiul de a bea o băutură, alături de fumatul unei ţigări, după masă, apare prin secolul 20.

Nu se poate spune că românii au mâncat bine tot timpul. Abundenţa a cunoscut sincope în timpul războaielor, epidemiilor şi ocupaţiilor străine. Prima raţionalizare alimentară a fost instituită în preajma primului război mondial. După al doilea război mondial, regimul alimentar este tot mai influenţat de către oamenii de ştiinţă. În timpul comuniştilor, mai către Revoluţia din ’89, când raţionalizarea s-a extins pe o perioadă de timp mai îndelungată, carenţele alimentare se manifestau la scară naţională.

După Revoluţie ştim şi noi cam ce s-a mai întâmplat. McDonalds, KFC, şaormăriile, picnicurile cu mici şi bere sunt la ordinea zilei.

_____________________

Later edit: Postul este inspirat după un atelier pe care l-am urmat în cadrul cursurilor de istorie a Bucureştiului, organizat de Fundaţia Calea Victoriei şi al cărui nou „sezon” va începe sâmbătă, 21 februarie 2009. Toţi cei interesaţi regăsec pe site-ul Fundaţiei toate detaliile legate de curs.

Read Full Post »

Câtă imaginaţie

Curiozitatea m-a împins să dau pe site-ul RoBlogFest ca să văd cine s-a mai înscris cu bloguri şi pe la ce categorie. Am descoperit nişte chestii care probabil că bloguri sunt numite, dar eu personal sunt uimită şi amuzată în acelaşi timp de câtă „imaginaţie” descopăr la unii sau la alţii.

Iată spre exemplu acest minunat blog de accesorii gen Harajuku. Pentru cei care nu ştiu, Harajuku este un cartier din Tokyo care abundă în adolescenţi japonezi îmbrăcaţi cât mai ciudat posibil, întruchipând diverse personaje din animeuri sau din desenele manga. Wow, câtă imaginaţie ca să faci coliere cu pietre funerare 🙂 !

Un alt blog dedicat de data aceasta iubitorilor de anime-uri, pardon animale, este acesta. Preferata mea e şepcuţa Nero care „Se prinde sub bărbie cu un elastic fin dar rezistent”. Mă şi întreb unde găsim bărbia la pisici sau la câini.

M-am oprit la categoria „Cel mai sexy microblogger” şi nu trec mai departe ca să nu mor de râs 🙂 .

Read Full Post »

Elefantul a învăţat să danseze

Şi nu oricum, ci chiar pe poante.

Citeam acum câteva minute în ZF că Romtelecomul a dat preţurile în jos cu 45% la Tv şi Internet. Mişcarea pare a fi o piruetă perfectă pentru elefantul care acum câţiva ani se clătina pe picioare iar mişcările îi erau ample şi foarte greoaie, mai ales după liberalizarea pieţei telecom.

De ceva timp însă (să fie un an-maximum doi), Romtelecom face salturi. Din ce în ce mai îndrăzneţe. Atât pe servicii cât şi pe customer care. Să vedem unde ajunge. Că şi RDS a mers la un moment dat pe preţuri mici şi a ajuns să aibă o imagine proastă în relaţia cu clienţii.

Read Full Post »

Despre superficialitate

Superficialitatea cred că este un cuvânt care ne caracterizează ca naţie. Şi nu spun asta la nervi, ci după îndelungate observaţii.

La un moment dat se spunea că românii se pricep cel mai bine la fotbal şi politică, dar aproape în fiecare zi descopăr, din păcate, că românii se „pricep” foarte bine la foarte multe lucruri. Spre exemplu, la organizat evenimente.

Avem o idee, hai să trântim de-un eveniment. Păi cine se ocupă de el? Păi toţi, că doar ne pricepem, nu? Ca la fotbal şi la politică. Schimbăm nişte mailuri şi s-a rezolvat.

Ei bine, nu e chiar aşa. Astăzi, spre exemplu, am trăit o situaţie ce sper să nu se repete prea curând. Confirmasem pentru un eveniment în Poli acum o lună. Prin email, căci şi invitaţia sosise prin email.

Nu am primit niciun reminder, nimic. Aproape să uit de eveniment. Noroc cu Outlook. Ieri, sună cineva de la organizatori ca să confirme dacă vreo persoană de la noi merge la eveniment. A confirmat secretara pentru două persoane.

Astăzi ajungem la 9 fără 10 la Poli. Primii, ca de obicei. Nu ne place să întârziem. Organizatorii nu terminaseră cu plimbatul cafelelor şi aranjatul mapelor. Nu ne-a deranjat foarte tare pentru că am mai văzut-o îmtâmplându-se şi la case mai mari.

Din curiozitate iau o mapă şi citesc agenda ce conţinea desfăşurătorul acţiunii de astăzi. Şi mi-am epxlicat de ce nu era nimic gata. Pentru că ora de începere a evenimentului se schimbase. Şi mai mult decât atât, organizatorii ne trecuseră cu un discurs pe la 15.30, pe acelaşi slot orar pe care mai trecuseră pe cineva.

Asta în condiţiile în care nimeni nu sunase ca să ne informeze că vor un speaker de la noi acolo. Nimeni nu trimisese nici măcar un email cu acest subiect. Nimeni nu comunicase cu noi în vreun fel până ieri când au dat un telefon ca să vadă dacă mergem.

Da, am mers, ne-am lămurit şi am plecat. E inacceptabil să aflu în ziua evenimentului că trebuie să trimit un speaker acolo, în condiţiile în care nici măcar agenda finală nu au catadicsit să o trimită înainte. Aşa apar în diverse agende de evenimente persoane importante care nici măcar nu ştiu că sunt invitate iar în cazul în care nu apar, organizatorii au o scuză foarte bună: domnul sau doamna nu ne-a confirmat.

De altfel, nici nu ar trebui să mă mai mir pentru că într-un an, la Zilele Biz, am avut surpriza să constat că urma să susţinem un workshop despre care nu ne spusese nimeni dar care apărea pe site. Probabil în ideea că dacă tot apărem online e mai probabil să acceptăm să sponsorizăm evenimentul decât dacă o luau de la zero cu un cold call. Şi nu scria nicăieri „sub rezerva confirmării”. Iar unul dintre workshopuri a avut întârziere de trei ore. La începere.

Din păcate nu suntem superficiali numai la organizarea de evenimente iar tot mai des parcă ne ghidăm după sintagma „las’ că merge şi aşa”.

Read Full Post »

Older Posts »