Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Februarie 2010

Criza campaniilor

Am observat în ultimii ani, poate chiar mai frecvent în 2009 şi 2010, că mult mai multe persoane se străduiesc să strângă bani pentru mult mai multe cauze sociale. Mult mai multe decât înainte. Odată cu proliferarea socializării pe Internet nu e zi lăsată de Dumnezeu ca să nu aflu de cineva care are leucemie şi are nevoie de 150.000 de euro, de altcineva care nu mai are decât 4 zile de trăit şi hai să strângem repede bani ca să îl salvăm şi aşa mai departe.

Băi, io nu am încredere în aceste campanii. Nu că nu îi cred pe oameni, departe de mine asemenea gânduri. Nu am încredere în campanii de acest gen. Sunt foarte ok, sunt poate de ajutor, dar nu cred că vreunul dintre cei care aveau nevoie de bani au reuşit să strângă suma necesară bubuindu-şi mesajul pe mailuri, pe net, prin toate reţelele sociale, pe bloguri, pe site-uri diverse, pe Twitter etc.  Păi, unul dintre cele mai recente cazuri, cel care mi s-a părut mie a fi şi cel mai mediatizat, stânsese după câteva săptămâni vreo 48.000 de euro din cei 150.000 de care avea nevoie.

Şi, în plus, nene, e invazie pe net de campanii sociale. Ştiu că sună aiurea dar, pe mine personal, deja au început să mă deranjeze. Am toată înţelegerea pentru cei care suferă, dar, personal, după ce am donat pentru diverse campanii, acum deja am devenit un pic cam imună. Aş putea asimila fenomenul cu over-brandingul. Atât de mulţi strigă, încât nu mai „aud” pe nimeni. Şi tot zgomotul e în van. Ce e ce făcut?

Read Full Post »

Poate că oi fi eu deviată, dar ca în primăvara asta parcă nu am văzut niciodată atât de mulţi rahaţi pe trotuare. Unii tari ca pietrele, în cantităţi industriale, de zici că-s făcuţi de om, alţii mai cremoşi şi mai deschişi la culoare, alţii înmuiaţi de ploaie şi zapada topită, unii tronând pe câte o movilă de zăpadă, alţii plasaţi parşiv exact în curba trotuarului, când eşti mai atent la direcţie decât la posibilele capcane.

Frăţioare, de când a dat căldura şi ies cu copilul prin cartier fac un adevărat slalom pe una, două şi, în cel mai fericit caz, pe cele trei roţi ale căruciorului (fericit, pentru că asta înseamnă că rahaţii sunt la distanţe mai mari şi pot să îi ocolesc mai uşor).

Aşa că, de cele mai multe ori nu am încotro şi merg pe stradă, exact aşa cum nu-mi place mie. Am o obsesie că numai pe trotuar suntem mai în siguranţă aşa că mă refugiez acolo de oricâte ori pot.

Ca să nu lungesc însă vorba, m-am bucurat enorm când am auzit la radio că Oprescu vrea să îi oblige pe bucureşteni să strângă rahaţii câinilor pe care îi plimbă cu mare mândrie pe stradă, trotuare şi parcuri. Amenzile, în speranţa în care vor fi şi date, se vor ridica de la 200 la 500 RON. Sume frumuşele pe vremea asta de criză.

Problema însă „este” două, ca să zic aşa. Nesimţirea posesorilor de câini e una. Asta, cu ceva amenzi, se rezolvă. Puterea exemplului şi a mass-media e destul de mare.

Ceva mai gravă mi se pare că este problema maidanezilor care nu-şi mai găsesc locul în adăposturile primăriei şi sunt lăsaţi în „teritoriu”, sterilizaţi sau nu. Astfel, în jurul blocului în care locuiesc eu, mişună constant, cu lătrăturile de rigoare, un lanţ canin format dint-o căţea în călduri (sigur nesterilizată) şi 5-6 exemplare masculine ce stau la coadă.

Anul trecut când o căţea se aciuase pe aici cu cei 5-6 pui, ecarisajul bucureştean mi-a replicat că vor veni în maximum 30 de zile să îi ia şi să îi sterilizeze, dar îi vor returna în „teritoriu” pentru că nu au unde să îi cazeze.

Ce aş face io? I-aş eutanasia în linişte şi pace, pe muzică de Mozart. Păi, altfel cum naiba să trăim civilizat în oraşul ăsta? Şi nu săriţi cu comentarii „vai săracii, cum să le faci aşa ceva?” că nu cred că sunteţi cu toţii vegetarieni, şi la fel cum un porc poate fi omorât pentru a fi halit, la fel poate fi omorât un câine maidanez pentru că face gălăgie şi mizerie. La o adică, tocmai se apropie Paştele şi mieii cei mai ieftini vor fi primii vânduţi. Mirosul nu se simte :).

Iar dacă se găsesc vreun fierfeotenist să comenteze ideea mea cu eutanasierea pe muzică de Mozart, îi rog să ia toţi câinii maidanezi de pe străzile Bucureştiului şi să şi-i bage acolo unde e mai strâmt locul. În bucătărie, ce credeaţi?

La bună reauzire! Ham!

Read Full Post »

„Puiuţul” lui Năstase şi „nepotul” lui Iliescu a avut, ca să zic aşa, drum drept către şefia partidului. Cei ‘nşpe contracandidaţi au fost o ceaţă menită să-i facă pe unii membri declaraţi ca fiind susţinători ai lui Geoană, să se împiedice. Aşa, ca în bancul ăla cu cocoşul şi găina.

Candidatura lui Ponta, retragerea „contracandidaţilor” în ultimele ore şi susţinerea micuţului Titulescu a fost o strategie foarte bine pus la punct de Năstase şi Iliescu. Că, deh, s-or fi săturat şi ei de prostănac şi de manelistul Marean sau de „prinţul” bob de Mazăre.

De altfel, abia la congres s-au dat cărţile pe faţă. Personal, nici nu m-am gândit vreo secundă la acest final al dramoletei PSDului. Ceea ce arată cât de pricepută sunt la strategie politică:). Dar, parcă îmi cam vine să mă bucur un pic pentru scoaterea la rampă a lui Ponta, căci Geoană s-a înconjurat în ultimii ani numai de paraşutişti care reprezentau exact acel electorat care pe mine mă face să-mi doresc să emigrez.

Şi nu pot să nu mă gândesc la alegerile prezidenţiale de peste 4-5 ani. PDLul nu prea are pe cine să scoată în faţă acum în locul lui Băselu, de crescut iarăşi nu prea văd pe cine (să nu-mi spuneţi Honorius că mă umflă râsul), cu Udrea nu are cum să câştige preşedinţia României pentru că e femeie şi românii nu votează femei, oricât de bune politiciene sau manageriţe ar fi. PNLul poate iese din nou cu Crin, căci a strâns destul de multe voturi la prima încercare, sau poate mizează pe nostalgicii după premierul Tăriceanu. Aşa că PSDul, dacă vine cu candidatura lui Ponta are şanse maxime să aibă din nou preşedinte pentru România din 2014. Zic şi io. Da’ cine ştie ce se mai întâmplă în 4 ani.

Read Full Post »

Cred că de juma’ de an vreau să scriu postul ăsta. De prin vară. În iarna asta mi-a mai venit să îl scriu de vreo 10 ori. Da’ de fiecare dată mi-am zis: ce dracu’ să mai scriu şi eu despre rahatul ăsta de popor care mişună în jurul meu înnotând în nesimţire şi culmea, neînnecându-se, căci deh, în anii de glorie ai comunismului şi mai ales în anii de şi mai mare glorie ai tranziţiei şi democraţiei a învăţat să înoate foarte bine în propria mocirlă a indolenţei?

Şi iată că am citit astăzi un post la Marius Ciocan pe blog, post care mi-a oferit motivaţia necesară pentru a îmi descărca frustrările îndelung acumulate.

Să încep cu astă vară. Eram cu prinţu’ consort şi cu copilul printre blocuri, în Titan. Eu cu căruciorul, prinţu’ consort cu copilu’ în braţe. Pe o alee dintre blocuri, cu sens unic, mare scandal mare. La capătul ei un poliţist oprea toţi şoferii care o luaseră pe interzis. O şoferiţă, genul funcţionară de bancă cu ceva ştaif, îmbrăcată office şi posesoare a unui Golf parcă, era autoarea scandalului. Ea pur şi simplu nu voia să semneze procesul verbal al poliţistului, deşi era extrem de clar că încălcase o regulă de circulaţie pentru care poliţistul a sancţionat-o. Problema este nu doar că făcea scandal de coborâseră o grămadă de gură-cască de prin blocurile vecine, dar îi chemase şi pe mă-sa şi pe tat-su ca să îi ia apărarea. Că doar ea stătea la 5 metri mai încolo şi doar nu era să ocolească 3-4 blocuri ca să intre în parcare. Am încercat să îi explicăm că ea e în culpă, că poliţistul îşi făcea doar datoria şi nu avea nicio vină ca să îi suporte ei istericalele. Şi pe bune dacă nu părea a avea şi bun simţ şi bani de amendă. Dar se pare că ne-am înşelat.

Mergând şi mai în trecut să ne aducem aminte de iarna 2008-2009. Imediat după revelion, peste Bucureşti s-au abătut stihiile. În 3 ianuarie nu am putut să ajung la serviciu pentru că nu mergeau tramvaiele şi maşina era înzăpezită. M-am dus la cel mai apropiat magazin, am luat două lopeţi şi am revenit în faţa blocului, la curăţat trotuarul. Eu şi prinţu’ consort. Am dat zăpada de la noi (ultima scară) până la colţul celălalt al blocului (4 scări) în 4 ore. De la 10 la 14, cu tot cu dezăpezirea propriei maşini. În timpul ăsta au mai coborât doi tineri de la o scară care au mai pus şi ei lopeţile la treabă. În blocul nostru sunt 50 de apartamente. În timp ce noi ne luptam să ajungem în parcare dezăpezind trotuarul până acolo, au mai coborât vreo 3 inşi ca să îşi dezăpezească maşinile de la bordură. Nicio intenţie să pună mâna pe lopată ca să mute ceva nămeţi pe spaţiul verde de lângă bloc.

Revenim la prezent. Iarna asta a fost cu certitudine cea mai grea pe care am trăit-o în ultimii 25 de ani. Doar în copilărie am mai văzut asemenea troiene. Clar că a fost şi cea mai grea iarnă pe care am prins-o în Bucureşti. A nins, dacă ţin eu minte bine, de vreo 4 ori în capitală. La greu.

Cu un copil de 10 luni acasă, mi-a fost mai greu să ies la dat zăpada din faţa blocului. Din cele 4 runde de ninsoare am pus mâna pe lopată de două ori. Prinţu’ consort în celelalte două. De data asta am dezăpezit numai în dreptul scării şi la maşină. Ieri erau dezăpezite 3 scări. Una a rămas îngropată în zăpadă de vreo 40 cm, iar acolo nu locuiesc invalizi ci numai oameni în putere, dar foarte, extrem de nesimţiţi. Unul dintre ei a ieşit chiar să îşi dezăpezească Dacia 1300 din 1900 toamna dar nu a clintit niciun centimetru de zăpadă de pe trotuar. E pensionar, într-adevăr, fost director de bancă. Poate că de asta nu curăţă şi trotuarul.

La una dintre ninsorile trecute, un alt nene, tot din minunatul bloc în care stau, dezăpezea un Matiz cu făraşul. Toată zăpada o punea pe trotuar, deşi altcineva curăţase trotuarul înaintea lui. I-am atras atenţia că ar fi bine să pună zăpada la un metru mai încolo, în grădina blocului, ca să nu facă morman pe trotuar. Nu de alta, dar cu un copil de 8 kg în braţe, îmbrăcat ca un mic cosmonaut, aproape că nu mai vezi pe unde mergi, darămite să încaleci niscaiva movile de zăpadă. Reacţia omului realmente m-a şocat. A început să urle la mine în gura mare, ca scos din minţi, de se auzea în tot cartierul. Şi nu, nu a mutat zăpada în grădină. A luat-o cel care a dezăpezit din nou trotuarul acum câteva zile.

Nu vreau să trag concluzii. Nici să mă mai enervez. Dar înainte să îi înjurăm pe alţii pentru că nu-şi fac treaba, mai bine ne-am muta fundul de pe scaun şi am pune mâna pe lopată. Cum bine spunea Marius în postul lui. Aşa poate am învăţa să îi respectăm pe ceilalţi, că pe noi înşine se pare că ne respectăm prea mult până acum. De aia nu ne înjosim muncind.

Read Full Post »