Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Aprilie 2009

Din ’77 şi până în zilele noastre românii parcă nu mai au altă treabă decât să se gândească la cutremure. Că tot ne-am zgâlţâit un pic cu două seri în urmă, televiziunile de „ştiri” au un subiect de dezbătut. Eternul Mărmureanu e pe la toate emisiunile şi tocşourile de parcă ar avea o maşină cu şofer care nu are de făcut toată ziua decât să îl plimbe între posturile TV.

Mai apare şi deşteptul de primar Oprescu care invită televiziunile să nu mai inducă panica în rândul populaţiei. Asta la doar o săptămână sau două după ce L’Idiot a spus că la un cutremur mare un sfert din populaţia Bucureştiului dispare.

Nu încetez să mă minunez de „subiectele” pe care aceste televiziuni care se numesc „de ştiri” reuşesc să le „dezbată” zile la rând fără noimă.

Read Full Post »

În repetate rânduri am vrut să scriu despre oful meu cu presa românească dar m-am abţinut până acum. Nici eu nu ştiu de ce. Poate pentru că am lucrat o vreme la un ziar, poate pentru că am în presă câţiva amici pe care îi îndrăgesc şi în respect totodată şi care îşi fac treaba bine. Poate pentru că nu am avut timp şi nici cuvintele nu mi le-am găsit atunci când aveam timp.

Cert este că zilele trecute am citit la Zoso un post foarte bun despre subiectul care mă macină şi pe mine de ceva timp şi anume scăderea drastică a calităţii presei autohtone. Şi mai mult, tocmai ce am aflat că un amic a demisionat de la săptămânalul la care lucra deşi, în opinia mea era un ziarist bun, care se documenta mult înainte de a scrie un articol şi care mai şi gândea, lucru mai rar întâlnit acum, în media locală şi centrală.

Una peste alta, mie personal mi se întâmplă tot mai frecvent să nu am ce vedea la televizor, să citesc mai puţine ziare şi reviste, să mut la canalele de ştiri străine ca să aflu ce se mai întâmplă pe la alţii sau să parcurg doar câteva versiuni online ale unor publicaţii de business.

De ce aşa? Pentru că la televiziunile din România nu mai pot vedea reportaje adevărate, anchete realizate cu cap, pe bune, decât o dată pe săptămână, la emisiunile gen Reporter Special (pe Pro şi pe Antena). În rest, numai craci, ţâţe, sfârcuri, penibilitate dusă la extrem în prime time, maimuţe pe sticlă, isterici, isterii colective, giboni. Adică tot ceea ce face audienţă. Jurnalism? Ce e aia? Televiziunile sunt 99% din timpul în care emit circ pe sticlă, despre 1% dintre oameni, retardaţii. Şi atunci de ce au audienţă? Tocmai pentru că fac circ şi românul e obişnuit să se uite la circ de 20 de ani. De când nu se uita pentru că nu avea voie şi pentru că servea cu linguriţa câte un album duminical şi un desen animat de 10 minute pe seară.

Dar televiziunea este doar o parte a puzzle-ului mediatic din ţara asta. Ziarele şi revistele sunt şi ele o bucată. Ce mai vezi prin ziare şi reviste? Cine cu cine şi-o mai trage, cine cu cine se mai bate, cine cu cine se mai ia de păr, cine a mai murit şi cine a mai botezat. A, şi sfaturi. E full de sfaturi despre cum să îţi faci viaţa de cuplu mai plăcută, despre ce diete să ţii, cum să agăţi un tip/tipă etc. Iar când găseşti câte un ziar mai de doamne-ajută, dai de câteva ştiri bune şi în rest numai comentarii, păreri personale, ştiri pe surse, nimic foarte bine documentat şi analizat.

Zic unii că de vină e viteza şi lipsa de resurse. Adicătelea trebuie să faci multe ştiri, în timp puţin, multe mii de semne, prea puţini redactori, prea puţini reporteri, salarii prea mici pentru ăi de jos, motivaţie scăzută, frecuş la cap din partea editorilor, presiuni etc etc.

Daţi-mi voie să nu fiu de acord cu asta. Se pot scrie şi 20.000 de semne în 3 ore. Asta, pentru cei mai puţin cunoscători înseamnă cam 6-7 pagini A4 (cam 3000 de semne la font normal pe pagină) pe care trebuie să le mai şi gândeşti. În timpul celor 8 ore de lucru sau chiar mai multe, poţi să te mai documentezi, să te mai întâlneşti cu oameni, să mai discuţi. Sigur, sigur îţi vin idei de subiecte. Doar că nu trebuie să percepi totul ca pe o corvoadă, să nu o faci doar ca să ai un serviciu şi un venit asigurat. Trebuie să faci jurnalism din plăcere şi cu reponsabilitate totodată. Trebuie să lupţi cu tine însuţi şi să-ţi învingi superficialitatea şi comoditatea. Da, e mai simplu să stai la calculator şi să dai nişte emailuri după care să tragi câteva concluzii. Se poate face şi aşa. Dar mai eficient şi mai interesant este să ieşi pe teren, să te informezi. Trebuie să strângi cât mai multe informaţii din cât mai multe surse ca să poţi trage nişte concluzii cât mai aproape de realitate. Căci pe realitatea ta se bazează cititorul tău.

Ce îi dai să rumege omului, aia culegi mai târziu. În cea mai mare parte. Ţâţe arăţi acum, ştiri cu violuri obţii mai târziu. Un Mutu care şi-a luat Ferrari acum, un bou care face un accident mortal mai încolo pentru că voia şi el să fie ca Mutu. Puţini dintre conducătorii de oştiri media din zilele noastre îşi mai amintesc că presa are şi un puternic rol de educator, de formator de opinii. De cele mai multe ori audienţa şi tirajul sunt prioritare iar cercul este vicios rău. Dacă te apuci să educi, rişti să nu mai ai audienţa concurenţei, că deh, şi presa e un business. Dar dacă pierzi din audienţă, nu mai ai reclame de la agenţii, că deh, clientul vrea să se adreseze unui public cât mai numeros. Nu contează, de fapt, calitatea lui. Şi dacă nu mai ai reclame mori. E simplu.

Avem vreo şansă în cazul ăsta? Da, prin ştergerea de creiere de moguli, strategi şi mai-mari de prin presa românească, laolaltă cu creierele agenţiilor şi clientilor:). Şi înlocuirea cifrelor de audienţă cu valori morale. Cum asta nu prea se poate întâmpla şi cum banul e ochiul celui nenumit, atunci poate o dictatură ne salvează 🙂 Glumesc, evident. Totuşi cred că o soluţie ar fi: o mai bună reglementare din partea CNAului pe care nu l-am prea văzut dând amenzi la emisiunile erotico-sexualo-stupide din prime time sau la jurnalele de ştiri care exagerează cu prezentarea aceloraşi subiecte zile şi săptămâni în şir. Da, cred că ar fi o idee bună să instituie taxa pe ţâţe sau impozitul forfetar pe prostii scrise la gazetă.

______________________________________________________

Later edit: Despre funcţiile canalului-audiovizual (că poate mai citeşte cineva din conducerea dragelor de televiziuni româneşti) aici.

Read Full Post »

Stau de vorbă zilele astea cu diverşi oameni din business. Unul s-a apucat de hard şi acum e online. Altul s-a apucat tot de hard, dar în telecom, iar acum e tot online. Antreprenor online, la asta mă refer. Totul e online. Cu aproape oricine vorbeşti îţi va spune că are şi un business pe net. E atât de trendy chestia asta încât nu mă pot abţine să nu o compar cu Bamboo-ul.

Doar că în loc de „Vai, dragă, ce poşetă ţi-ai tras!” discuţiile merg către „Şi zi aşa, ai investit în online?”. „Da, măi, vom ieşi cât de curând cu un proiect special, nemaivăzut, nemaiîntâlnit.” sau „Am cumpărat un magazin online. Vom lansa şi un site de nişă, cu ştiri tehnologice/politice/de business”.

Nu dau nume căci ele chiar nu contează. Este doar o observaţie. Nu pot să nu mă întreb: oare peste câţiva ani va mai fi Internetul aşa de trendy? Va mai rămâne el un Bamboo al lumii tehnologice sau se va transforma într-un fel de Oldies but Goldies?

Read Full Post »

Ţin să spun că toată făcătura asta de „loviluţie” a la Chişnău mă umple de lacrimi într-o anumită parte a corpului, nu spui care că mă fac de ruşine. Am avut colegi de peste Prut acum câţiva ani, am şi acum câţiva acolo unde lucrez, super profesionişti, foarte simpatici şi prietenoşi. Mi-e milă de cei de acolo care nu vor să mai trăiască nşpe ani sub comunişti, adică prost. Mai ales când mi-aduc aminte că, imediat după revoluţia noastră – sau lovitura de stat, ce-o fi fost ea, Ilici ştie mai bine – o duceau mai bine decât noi. Când mergeam cu ai mei peste Prut era mişto că la moldoveni găseai di tăti. Nu pot să uit când, tot de la Chişinău, taică-miu a venit acasă cu un portbagaj cu Fanta la sticle de 250 ml, niciuna spartă. Yummyyy, ce bunătate mi se părea că e pe atunci.

Acum însă nu mai simt nimic pentru cei de peste Prut. Nimic nimic. Nu că aş fi insensibilă dar sunt absolut convinsă că o mână de oameni nu pot să facă mare lucru. Pentru că nu sunt mulţi, pentru că majoritatea vor să fie sub comunism pentru că de aia i-au votat (chiar nu cred în fraudarea masivă a alegerilor, întâi să se dovedească şi apoi vorbim), pentru că, de fapt, degeaba vor ăia 7000 sau 30000 de oameni o schimbare dacă în spatele lor nu e niciun Ilici care să vrea.

Mai mult decât atât, mi se umple acea parte a corpului de lacrimi când mă gândesc cu ce replică o să vină Băselu la acuzaţia lui Voronin că România e de vină pentru toată revolta. Şi pe bune dacă nouă asta ne trebuia acum, o clică de comunişti revoltată în coasta de est.

Nu în ultimul rând mă umflă râsul la greu când văd cum se dau de ceasul morţii „jurnaliştii” de pe la „televiziunile” româneşti ca să prindă exclusivităţi pe Internet. Aici, o mostră. Oare nu se poate inventa un „cod” (nu deontologic, că pe ăla unii nu îl mai respectă de foarte mult timp) prin care „lucrătorii” din redacţiile televiziunilor să aibă interzis pe net? Nu de alta, da’ io plătesc televizorul nu ca să-mi dea ştiri de pe Twitter ci să vină cu informaţii de la faţa locului. Vreau să văd feţe, nu nickname-uri. Că doar nu suntem la o caterincă pe mIRC-ul de acum 10-12 ani.

Read Full Post »

Păi cum? Răspunsul este oferit de onor guvernul Boc, cel mai prost din ultimele sute de ani, din punct de vedere al incapacităţii de administrare fiscală, bugetară şi pe mă-sa mare că oricum nu e în stare să facă nimic de când a venit 😦 .

Deci, ce se gândi guvernul celui mai mic om din stat? Să schimbe tot ceea ce funcţiona până acum în ţara asta. Tot, de la fiscalitate până la legislaţie, cod civil, penal etc etc. Şi aşa s-au născut struţocămilele de proiecte de legi care propun, printre altele:

– omorârea firmelor mici – cunoscute până acum sub denumirea de microîntreprinderi, acestea se ocupau cu diverse servicii pentru propăşirea economiei româneşti. Nu produceau ele foarte mulţi bani dar erau destul de multicele. Proprietarii lor se ocupau printre altele cu consultanţă în diverse domenii legate de afaceri, evident. Am  mulţi cunoscuţi sau prieteni cu microîntreprinderi care scot fix cât un salariu decent în fiecare lună şi care probabil nici nu sunt pe super profit. Ca urmare, dacă tot erau mici şi multe – reţineţi că vorbesc la trecut că e şi cum le-ar fi fost semnat actul de deces – de ce să nu le omorâm prin hiperimpozitare? Punem impozit de minimum 1625 de lei pe trimestru, eventual dacă sunt pe pierdere le luăm impozit pe orice, că oricum patronii nu aduc bani de acasă ci, dimpotrivă, pleacă cu ei în sacoşă şi de aia pierde compania bani.

– omorârea tuturor firmelor private că doar ele sun căpuşele economiei, nu-i aşa? Băgăm impozit la cele care sunt pe pierdere, nu le mai lăsăm să deducă nicio cheltuială cu maşinile din dotare decât dacă sunt taximetrişti. Ce mama naibii, păi directorii ăştia nu ştiau altceva decât să îşi ia maşini de sute de mii de euro în leasing, pe firmă, ca să nu mai plătească tva şi nici impozit pe profit aşa de mare. Şi mai trimitem şi garda financiară de 100 de ori într-o lună să ia cu japca ce a mai rămas neimpozitat.

– omorârea furnizorilor de proprietate intelectuală că doar ei fac evaziune fiscală prin contractele de drepturi de autor. Aici i-aş adresa o urare cu puţine litere şi domnului Hossu care nu mai ştie cum să tragă sforile ca să iasă tot el bine. Sta-i-ar în gât drepturile de autor.

– omorârea bloggerilor care îndrăznesc să pună în jurnalele lor personale de pe web filmuleţe şi cântecele, că doar din chestia asta nesimţiţii dracului scot bani frumoşi, nedeclaraţi şi fac şi ei evaziune fiscală şi de aia nu are statul buget să plătească pensiile.

Ce mai rămâne de omorât anu’ ăsta, acum repede că e criză? Păi bugetarii care nu o să mai aibă voie să câştige peste Băselu şi pensionarii, eventual prin săparea proactivă a gropilor. Încă nu au găsit o metodă eficientă pentru ei dar cred că ceva ceva tot îi paşte.

Şi cam gata. Cine rămâne în ţară stinge lumina. Dar eu fac pariu că după ce plecăm noi, rămâne alde Boc şi Băselu să dea bairam.

Read Full Post »

În agitaţia lumii moderne, în alergătura generată de dorinţa de a fi mereu în pas cu vremurile şi uneori chiar înaintea lor, parcă uităm să mai trăim. Uităm să ne mai bucurăm de lucrurile simple din viaţă. Lucrurile care, pe vremuri, când eram mai tineri sau de-a dreptul copii, ne bucurau prin felul lor nepretenţios de a fi.

Am descoperit acum două-trei săptămâni că mi-e dor să mă plimb prin Cişmigiu. Aşa că mi-am luat „prinţu’ consort” de un braţ şi am descins înfriguraţi în parc. Era seară, după serviciu, la ora la care soarele îşi retrăgea şi ultimele raze. Nu înfloriseră încă pomii, doar câteva inflorescenţe de corcoduş undeva într-o laterală a parcului arătau că primăvara se pregăteşte să erupă în capitală.

Mergând pe o alee a parcului am dat peste o gheretă care vindea, ghiciţi ce? Vată de zahăr pe băţ. Albă, pufoasă, din aia care ţi se lipeşte pe nas dacă încerci să rupi cu dinţii o bucată mai mare din ea. Delicioasă. Mi-a adus aminte de zilele în care la noi în oraş se organiza bâlci şi o puzderie de copii, aşa ca mine, defilau printre comedii cu părinţii de-o mână, ţinând în cealaltă, mândri nevoie mare, câte o vată din asta pe băţ, mai mare decât capul lor.

Şi m-am mai bucurat la acel apus de soare de populaţia de grauri a Cişmigiului. Bărbătuşii (cred că nişte ei erau, dar nu sunt specialistă în ornitologie) cântau de mama focului probabil încercând să le convingă pe ele, grăuriţele că tarlaua lor de iarbă e mai gustoasă decât a altuia 😀 . Vrăbiile ciripeau şi ele cu nesaţ prin toate tufişurile mai dese ale parcului. Ici şi colo câte un cuplu, la fel de înfrigurat şi fascinat ca şi noi.

Nu cred că am stat mai mult de 40-45 de minute pe aleile Cişmigiului dar am simţit că seara aceea a fost una dintre cele mai reuşite din ultimele luni. Una în care am putut să mă bucur de lucrurile simple şi foarte la îndemână, pe care le avem mereu lângă noi, dar pentru care nu ne facem timp decât rareori.

Read Full Post »