Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘Business’ Category

De câteva săptămâni ne tot sună cei de la Romtelecom ca să vină să pună fibră optică. De cel puțin două ori până acum am stabilit ca sâmbăta să stăm acasă pentru a primi tehnicianul de la Romtelecom. Guess what? Am stat degeaba. Tehnicianul, deși a promis că vine, nu s-a executat.

Săptămâna trecută am primit din nou un telefon de la Romtelecom seara târziu. Același subiect: domnilor când vă găsim acasă ca să venim să punem fibra? Răspunsul nostru invariabil a fost dimineața foarte devreme sau seara ori sâmbăta. Răspunsul lor, de data aceasta ne-a lămurit de ce nu au venit în nicio sâmbătă în care au promis: păi noi avem program de la 9 la 5. Pe bune?, zic în gândul meu. Eu am de la 9 la 6 sau chiar mai lung. Deci tehnicienii de la Romtelecom muncesc maximum 8 ore fără pauză de masă, să înțeleg. Ori, ca în alte țări civilizate pauza de masă e inclusă în programul de 8 ore. Bun așa. Dar cum facem cu fibra?, îi întreb. Noi suntem acasă sâmbăta. Ne auzim vineri la telefon ca să stabilim o oră, căci nu putem sta în casă chiar toata ziua.

Ok, așteptăm telefonul vineri. Nu sună nimeni, evident. În schimb, primim o scrisoare semnată de onor dl Ghiman. Dacă vreți vă pun și poză. Ideea principală a scrisorii este că RT își schimbă infrastructura și e nevoie să ne programăm la un tehnician. Altfel, începând din 17 octombrie 2012 nu vom mai avea acces la serviciul de Internet. Bun așa.

A se reține că suntem de mulți ani clienți RT de telefonie, Internet și TV. Cel putin 6.

Sună al meu soț astăzi ca să facă programarea minunată a tehnicianului și ca să vadă cum e cu acea data limită – 17 Octombrie. Află cu stupoare de la fata din call center că pentru a primi fibra optică trebuie să semnăm pentru prelungirea contractului cu 2 ani. Și asta până pe 17 octombrie. Nice, nu?

La întrebarea Ce facem dacă vindem apartamentul într-o lună? duduia nu a avut habar ce să spună. Cu alte cuvinte, semnează pe 2 ani sau rămâi fără net. Iar dacă vinzi, mai vedem noi cum stă treaba. Frumos, n-am ce spune.

Pumn în gură marca Romtelecom.

______

Update: După câteva zile de la acest articol am primit un telefon de la PR-ul Romtelecom. O domnișoară foarte drăguță așa cum sunt toate cele care lucrează la PR la Romtelecom (salutări, Cris!) s-a oferit să mă ajute deși nu PR-ul trebuie să rezolve problemele de abordare a clienților care pornesc greșit din comercial. În cele din urmă, tehnicianul a fost disponibil și sâmbăta și nici nu am semnat un contract pe încă 2 ani.

Read Full Post »

Nici nu ştiu când au trecut cei 7 ani de când am plecat din presă. Din când în când mă apucă o nostalgie a vremurilor de la ZF, deşi aş fi ipocrită să nu recunosc că acum mi-e relativ bine şi de partea cealaltă a baricadei.

Mă uit însă cu tristeţe la ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi mai cu seamă în presă. Crizele de toate felurile au lovit puternic ceea ce altă dată putea fi un loc de muncă decent şi mai ales un loc de exprimare perfect. Sau aproape perfect. Da, ştiu, foştii mei colegi mă vor certa un pic în gând. Nu, dragi colegi, nu am uitat ce salariu aveam atunci şi mă întristează şi mai tare să aflu că acelea de acum sunt doar un pic mai mari. E ca şi cum ne-am fi întors în urmă cu 6-7 ani, nu-i aşa? Nu am uitat nici că şi pe atunci mai întârzia leafa chiar şi cu o săptămnă sau două. Nu am uitat nici că plecam în deplasări fără diurnă şi că pentru a cere o mărire mică mică de salariu aveam coşmaruri o lună. Nu am uitat nici că lucram duminica, dar nici întâlnirile de mai toate conferinţele de presă, nici alergarea lui Nica pe culoarele ministerului sau parlamentului, nici „excursiile” cu ocazia diverselor evenimente internaţionale de unde am venit cu o experienţă net îmbogăţită. Totul pare să se fi schimbat de atunci şi totuşi, imaginea de acum e parcă la fel. Trist. Chiar şi Niculina e la locul ei:). Şi salariile sunt aproape la locul lor. Doar foştii mei colegi nu mai sunt unde erau cum 3-4 ani.

Şi cel mai trist este că, deşi presa părea să fi evoluat exponenţial în următorii ani după plecarea mea de la ZF, crizele naturale sau induse din ultimii ani, inclusiv cea politică (ce, nu credeţi că inflaţia de ziare din perioada 2002-2007 a fost subvenţionată măcar parţial politic?) cumulate cu impotenţa celor mai mulţi manageri din industrie, par să fi dat lovitura de graţie. Cele mai greu lovite par a fi publicaţiile specializate. Financiare, IT, construcţii, auto, tot ce e de nişă şi nu pot servi la alegerile care vin.

Care sunt şansele celor care rămân fără slujbă la ziar? Migrează în online, la cele câteva publicaţii ce oferă content gratuit publicului lor de nişă. Sau migrează în PR (multe dintre jurnaliste caută un astfel e job sau au trecut deja în această barcă). Ori lucrează ca freelanceri pe proiecte externe de copyright sau, în caz excepţional şi cel mai fericit, au ocazia să fie corespondenţi ai unei publicaţii din afară.

E jurnalismul o meserie care moare? Nici vorbă. Şi totuşi ce urmează? O nouă infuzie de capital, dar nu la fel de mare, care să susţină campaniile electorale viitoare? Nu aş miza musai pe asta căci, dacă infuzie va fi, nu prea are a face cu publicaţiile specializate. Şi atunci?

Presa se schimbă. Schimbările sunt radicale şi direcţia este oarecum incertă. Nu doar la noi, ci şi la ei. Acolo unde există management, piaţa de publicitate e mai mare, jurnalişti buni destui şi unde funcţionează foarte bine modelul freelancingului. E incertă pentru că după cum dezbăteam la un moment dat cu câţiva prieteni, s-au schimbat multe în ultimii ani. Şi nu doar că am rămas fără bani din cauza crizei reale sau induse. Ci pentru că lumea are acum acces la mult mai multă informaţie, publicată în diverse medii şi mai ales gratuit. Nu e greu să faci o revoluţie aşa cum au au făcut primele ziare apărute, e mai greu să te pliezi şi să te reinventezi pentru a face faţă uneia ce vine ca un tsunami peste tine. E greu să rămâi la suprafaţă. Şi totuşi unii dintre noi trebuie să o facă, merită să o facă pentru că sunt jurnalişti până în ultima celulă a corpului lor. Nu am o soluţie la hemoragia din presa românasă de astăzi. Nici nu doresc să mă erijez într-un om atoateştiutor sau cu soluţii pentru orice. Am nişte idei, le-am expus poate cui nu trebuie. Dar, dragi prieteni, nu veniţi cu toţii în PR, mai avem nevoie de voi ca jurnalişti, mai vrem să vă citim! Aici sau în altă parte, oriunde vă vor purta destinele.

Read Full Post »

E clar că nu va mai merge mult timp minciunica asta cu raportările la hectar. Nu e posibil să spui despre un ziar că, în ciuda faptului că are tirajul x este citit, în medie, de 18x oameni. E ca şi cum fiind într-un vagon de metrou îţi citesc ziarul toţi vecinii din jurul tău şi cei de vizavi sau din vagonul celălalt. Şi nu toţi cititorii de ziare merg cu metroul sau cu tramvaiul. Şi nici poanta cu „citesc ceilalţi 17 colegi de birou” nu ţine.

Presa a intrat într-un cerc vicios aproape perfect închis. Managementul vrea să taie costurile, dă oameni buni afară sau le scad masiv salariile, angajează studenţi fără experienţă la scris, conţinutul produs este de 2 bani, cu foarte mici excepţii. Piaţa de publicitate e jos pentru că firmele nu mai au bani de marketing şi pentru că nu vor să investească în ziare sau reviste slabe la conţinut. Dacă nu vin bani din publicitate, atunci hai să scoatem cărţi, DVDuri, poveşti etc. Nu merge mult nici schema asta. Oamenii şi-au umplut bibliotecile, s-au prins că un Kindle e mai încăpător şi mai trendy, sau pur şi simplu nu mai au chef să dea bani pe atâta „cultură”. Şi şi-au şi pierdut încrederea în ziare. Nu mai cred pe nimeni, ştiu că toţi patronii din presă sau aproape toţi sunt afiliaţi politic, nu îi mai interesează aşa de mult publicaţiile generaliste şi preferă tabloidele (o anumită parte a publicului) sau publicaţiile specializate (o altă parte a publicului, niciodată aceeaşi). Deci scade tirajul, cu tot cu cărţi. Deci, iarăşi avem pierderi, iar trebuie să reducem costurile, iar dăm oameni afară, dar nu mai avem ce să mai dăm. Aşa că ne mutăm online.

Cu iluzia că un ziar online e mai ieftin ca şi cost, mulţi taie costurile cu tipografia şi se mută exclusiv pe Internet. Dar publicitarii încă nu investesc atâţia bani online pentru că publicitatea online se vinde încă ieftin şi pentru că Internetul nu are atâta acoperire cum are … printul sau TVul. Sau cel puţin cum se spune prin diverse raportări la hectar că are.

Şi atunci care e viitorul? Unele ziare încă se zbat să iasă pe print şi să iasă pe profit. Invetează tot felul de pachete premium, doar doar şi-or păstra abonaţii. Numai că unii abonaţi (ca mine, spre exemplu) nu mai au chef să aştepte ca poşta sau alt distribuitor de presă să îi aducă ziarul la ora 12 şi vor să citească totul online, de pe smartăhone, din metrou, de pe tabletă, la o cafea, sau chiar de la birou, dar în prima oră de când au ajuns la muncă.

Vorbeam cu un şef de ziar astăzi şi îi explicam toate aceste probleme. Personal apreciez foarte mult modalitatea WSJE de a împăca şi capra şi varza şi de a vinde ziarul în 3 moduri: abonament la ediţia tipărită, abonament la ediţia online sau abonament la ambele, cu reducerile respective. Ce îi opreşte şi pe ei să facă la fel?

Mulţi cred probabil că şi-ar canibaliza piaţa de abonamente. Dar nu e chiar aşa. Eu nu o să-mi mai fac abonament la ziarul tipărit. Din mai multe motive. Ajunge târziu, e mare şi nu am chef să îl frunzăresc, ediţia online are mai multe ştiri şi e uşor de parcurs şi o pot citi pe drum. Aşa că aş plăti un abonament pentru ediţia online, dar decent, nu 1000 de euro pe an.

Ca urmare, pe mine ca şi cititor, presa trebuie să mă prindă cu un conţinut de calitate, nu ştiri furate de la unul la altul, scrise în 2-3 minute şi date repede online pe principiul „am fost primul care a dat ştirea”. Prefer un articol lucrat, dezvoltat, muncit. Da, ştiu, pentru asta ai nevoie de mai mulţi oameni pe care nu îi poţi plăti foarte bine pentru că e criză şi intrăm iarăşi în acelaşi cerc vicios. Dar oare s-a gândit cineva să folosească schema cu freelancerii care în alte părţi ale lumii funcţionează foarte bine? Că tu, ca manager, ai avea atunci de plătit doar pentru articolele foarte bune. Plăteşti bine dar ai calitate. Ai calitate, ai cititori. Offline şi online. Ai cititori buni şi raportaţi pe bune, ai publicitate, căci eşti credibil. Deci o duci bine. Poţi să îţi permiţi să măreşti numărul de pagini, să inventenzi secţiuni exclusive pe online, să faci o grămadă de chestii care să îţi crească per total calitatea publicaţiei integrate, offline şi online. Dar pentru asta nu trebuie să disperi că piaţa de publicitate e jos, ci să o faci să urce chiar schimbând modelul de business. Iar dacă eşti deştept şi o faci primul, dacă te schimbi primul, dacă devii bun, te vinzi scump şi iei cea mai mare felie de tort. Cam ca în războiul Apple şi Google versus Nokia.

Read Full Post »

Două săptămâni am stat departe de PCul de acasă şi foarte aproape de un MacBook Air. L-am predat luni. Astăzi e joi şi în fiecare seară i-am resimţit lipsa. Îmi plăcea ideea că stau în vârful patului şi butonez în linişte la blog, la Webkinz, la facebook şi alte cele. Îmi plăcea că tastura aia nu făcea niciun pic de zgomot şi nu trezeam copilul. Îmi plăcea atât de mult pad-ul încât nu am mai ştiut să îl folosesc pe cel de la Vaio:). Mi-a plăcut că se mişcă surprinzător de bine la grafică deşi este Air şi nu Pro.

Nu mi-a plăcut că nu am reuşit să dau poze jos din telefonul Samsung Galaxy S. Spre deosebire de PC, nu mi-l vedea nici ca storage extern. Nu mai zic că singura opţiune sugerată de Apple era un cont de trial pe 60 de zile la MobileMe care conecta toate device-urile marca Apple, doar că eu nu aveam iPhone. Era ultima seară cu Air acasă şi recunosc că după 10 minute de căutări am abandonat. Sigur găseam o soluţie, chiar şi dacă ar fi fost să instalez Kies, softul de la Samsung, pe Mac.

Mi-a plăcut la nebunie că bateria îmi dădea o autonomie enormă faţă de alte laptopuri şi îmi mai plăcea la MacBook Air încărcătorul. Nu doar că avea max 200 de grame, dar mufa ce se conecta la laptop pentru încărcare era magnetică. Pur şi simplu potriveai mufa în slotul de încărcare, iar dacă întâmplător cineva dădea peste firul de la încărcător, acesta se deconecta instantaneu de la laptop, fără nici cel mai misc risc ca Air-ul să fie aruncat pe jos.

Mi-a plăcut că era uşor, atât de uşor încât l-aş fi cărat cu mine peste tot oricând. Nu am fost foarte fericită cu eranul de 11 inch pentru că fonturile mi se păreau cam mici şi oricât am butonat prin setările browserului nu am reuşit să le fac să crească:). Dar sunt sigură că există o soluţie şi la această problemă.

Dacă vreţi un review mai amplu al Mac-ului testat, găsiţi pe BusinessCover.ro şi pe viitor probabil la prietenul Bogdan.

Eu l-am trecut deja pe lista de achiziţii, iar o prietenă l-a comandat de la Apple Canada:). Unde dai şi unde crapă, ca să zic aşa. 😛

Read Full Post »

Tare de tot la MacBook Air-ul de test este că nu e chiar aşa de light cum pare la prima vedere şi nu mă refer aici la greutate:). În ultimele zile a încăput pe mâinile prinţului consort care a instalat pe el suita CS5 de la Adobe şi Final Cut Pro. S-a jucat mai mult cu Photoshopul deocamdată și vreau să zic că pornește în mai puțin de 10 secunde. E mai rapid chiar și decât desktopul pe care îl are la redacție și care e special pentru grafică.

În seara asta am experimentat însă și primul blocaj care a necesitat o oprire forțată din butonul de start. Safari nu se înțelege prea bine cu Firefox dacă sunt ambele pornite. Un mesaj de instalare a unui toolbar în Firefox a făcut ca Safari să nu mai miște deloc.

În schimb, merge perfect pe el Open Office, dar cred că m-aș simți mai confortabil cu un Microsoft Office pentru Mac. Probabil pentru că nu sunt învățată cu Open Office. Pe de altă parte, jucându-mă în fiecare seară cu Air-ul am ajuns să nu mai știu să folosesc pad-ul de pe laptopul de la serviciu și să încurc scurtăturile din tastatură:).

Sunt și câteva lucruri care îmi lipsesc însă de la PC: complexitatea softurilor Microsoft:). Îmi lipșește stilul de calendar profi din Outlook, spre exemplu. În rest…la cât de complicat este Office 2010 cred că aș prinde repede scurtăturile din Open Office:).

La blogging e perfect, îmi place nespus de mult tastatura, știu că am mai spus-o. Mi-ar plăcea să am fonturile mai mari, mai potrivite cu dioptriile mele. Chiar dacă pot face zoom rapid printr-o mișcare stil ciupire a pad-ului, exact ca pe iPhone, și chiar dacă în principiu poți seta mărimea fontului din meniul browserului Safari, tot mi se pare că ecranul de 11 inch e cam mic. Dar, dimensiunile ajută la portabilitate. E perfect pentru cărat toată ziua peste tot. Te simți extrem de confortabil cu doar un kilogram în geantă și încă 200 de grame probabil cât cântărește încărcătorul pe care nici măcar nu trebuie să îl iei întotdeauna cu tine. Astăzi remarcam că geanta în care transport Sony Vaio care, apropos, cred că are cam 3,5 kg cu tot cu încărcător, este ea singură mai grea decât MacBook Air. E cu adevărat portabil, nu doar înlocuitor de desktop, și e foarte puternic pentru un laptop atât de mic și de ușor. (va urma)

Read Full Post »

Week-end. Îmi zic: storc Air-ul. Am două zile libere, îl „alerg” ca să văd cât de mult duce. Right. În week-end-ul ăsta parcă s-au strâns toate problemele dintr-o viaţă şi s-au aglomerat în două zile. Aşa încât nu am reuşit să îl butonez mai mult de jumătate de oreă în fiecare zi. Şi culmea, copilul nu şi-a dezvoltat încă nicio fobie faţă de noua jucărie. Dacă mă aşez cu Air-ul în pat şi îl butonez, vine şi se cuibăreşte lângă mine să vadă ce fac. De câteva ori era să se aşeze pe el :P. De obicei nu îi place când mă aşez la computer. Dar la Air nu zice nici pâs. De fapt, zice „cutu” când îl vede:P.

A, nu v-am zis de „cutu”? Într-o seară eram într-un magazin iMedio şi copilul ia de pe raft un căţel. Aproape să plece cu el din magazin. Mă rog, l-am cumpărat şi la casă am văzut că este un Webkinz. Nu ştiţi ce e Webkinz? Ooooo…Este un business fenomenal. Gândit fenomenal. De 3-4 zile mă tot chinui să văd până unde merge. Clientul-ţintă sunt copiii şi părinţii lor. Copiii mai mărişori, aş spune, dar iată că, prin ricoşeu, ajung să aibă şi clienţi mult mai tineri de 5-6 ani.

Copilul de obicei alege un animăluţ Webkinz care are ataşat un cod. Cu codul intră pe net, pe site-ul firmei, îşi creează un cont şi înregistrează animăluţul acolo. De fapt, îl adoptă. Adopţia durează 1 an sau cel puţin aşa am înţeles. Timp în care animăluţul Webkinz trebuie hrănit, distrat, posesorul său câştigând bani virtuali prin jocuri online şi diverse concursuri de cunoştinţe generale, iar, atunci când rămâne fără bani, poate ruga părinţii să cotizeze cu bani reali pentru cumpărarea a diverse lucruri pentru confortul virtual al animăluţului. Şi fiecare animăluţ cumpărat din magazin real vine cu un nou cod. Poţi să îţi faci pe net o întreagă menajerie. Recunoaşteţi modelul? E un fel de WoW pentru copii, nu-i aşa, doar că mai social şi mai puţin războinic?

Copilul meu s-a prins repede că noul ei Cutu are un echivalent virtual şi dacă ăi spun hai să vedem ce face Cutu, imediat se înfiinţează lângă Air, cu ochii căscaţi ca să îl vadă pe Cutu al ei fugind peste tot şi sărind la trambulină. Nu mai spun cât e de încântată când o întreb ce hăinuţe să mai cumpărăm căţelului virtual, evident, cu banii virtuali obţinuţi de mami prin diverse joculeţe ce le-au înlocuit cu succes pe cele de la cafeaua de dimineaţă, de pe PC.

Aşa că, în week-end, oricât de aglomerată am fost a trebuit să intru măcar o jumătate de oră în fiecare zi ca să văd ce face Cutu şi să mai fac nişte bani pentru deplina satisfacţie a pet-ului.

Astăzi de dimineaţă m-a anunţat prinţu’ consort că a instalat pe Air suita CS5, de test, şi că funcţionează foarte bine. Îl pun diseară să îmi demonstreze căci asta chiar ar fi o chestie nemaipomenită. 🙂

Nu ştiu dacă am mai spus, dar în afara autonomiei excepţionale pe care o are jucăria, pad-ul de la MacBook Air e foarte şmecher. Cu două degete poţi face scroll la pagini, fără a mai folosi cursorul. Cu patru degete, Air-ul îţi afişează toate ferestrele deschise în browser, spre exemplu, astfel încât poţi alege pe care să te muţi sau pe care să o închizi. Printr-un fel de ciupitură faci zoom. Prin apăsare pe stanga se face click stânga, prin apăsare pe partea dreaptă se face click dreapta. Chestia asta e aşa de prietenoasă şi de addictive încât, de vineri până astăzi, am uitat că la Sony Vaio pe care îl am pe birou, pad-ul nu funcţionează aşa şi, mai are în partea de jos două butoane pe care trebuie să apeşi pentru click stânga şi dreapta.

Poţi ataşa şi mouse, dar nu e mereu nevoie. Poţi lucra pe Air fără el o bună bucată de vreme. Şi dacă îi înfigi în USB un nano receiver de la un mouse Logitech, nu caută driver sau altă tâmpenie şi nu stă să îl instaleze 1000 de ani, atât cât a durat de dimineaţă ca laptopul de la birou să îmi vadă din nou mouse-ul. (va urma)

 

Read Full Post »

E greu să fii mare pe o piaţă. Mai ales de la un anumit punct încolo. Să zicem că eşti start-up sau eşti firmă mare, dar foarte la început pe o anumită piaţă. O formezi, o creşti şi creşti şi tu business-ul odată cu ea. Vine un moment când, în funcţie de domeniu, apare un concurent sau doi. Piaţa nu se fragmentează şi dacă e loc de creştere e loc şi pentru 2 sau 3 competitori. E mai greu să obţii creşteri de 300% la hectar pentru că piaţa ce a crescut până atunci cu 350% se împarte la 3, dar oricum poţi raporta nişte evoluţii spectaculoase de la an la an. Totul e bine şi frumos până când piaţa ajunge la un anumit grad de saturaţie. Nu mai merge cum mergea înainte. Începi să inovezi, să inventezi produse noi. Îţi mai vin nişte clienţi, mai faci oferte, mai scazi din marjă, dar nu îţi convine deloc să mai dai din felia ta de prăjitură unuia mai mic, cu al cărui mod de acţiune şi strategie nu prea eşti familiar (cum eşti în cazul celorlalţi 1-2 competitori majori cu care te lupţi de ani buni pe alte pieţe) sau chiar dacă te hotărăşti să îi dai, ţii tare la preţ. Deh, piaţa nu mai creşte cum creştea şi vrei să păstrezi marjele cât mai sus. Nimic nu e de condamnat în comportamentul ăsta. Cât timp e legal, acţionezi cum e mai bine pentru business-ul tău. Dar e legal? Asta rămâne de văzut.

Doar că la un moment dat vine criza. Acum există o presiune triplă asupra tarifelor, deci şi a marjelor de profit. Una vine dinspre piaţă care oricum s-a maturizat şi nu mai ai cui vinde atât de mult. Alta vine dinspre UE care pune biciul pe toţi cei ca tine, în interesul consumatorilor comunitari. A treia vine dinspre consumator care, odată rămas fără 10-20-30% din salariu, vrea să îşi reducă cheltuielile. Colac peste pupăză, când e criza mai acută şi încasările pe pantă descendentă, vine statul român să îţi zică că îi datorezi nişte bani pentru că, zice el, nu ai vrut să vinzi felia de tort la preţul pe care ţi l-a impus pe vremea când piaţa era înfloritoare.

Ce faci? O a patra sursă de presiune e prea mult. Chemi ajutoare, suni un prieten, care întâmplător voia oricum să vină să te viziteze şi care, tot întâmplător este ditamai CEOul. Deci capo di tutti capi (sper că aşa se scrie, nu ştiu italiană). Şi ce face prietenul chemat în ajutor? Se duce la câinele care mai mult latră decât muşcă şi îşi arată caninii de coiot. Rânjeşte un pic, se zburleşte un pic şi şantajează un pic mai mult. Cu alte cuvinte, statule român, vrei să îmi bagi mâna în buzunar? Păi, hai să negociem. Tu îmi iei x bani, eu aveam de gând să investesc x + y bani, în care y e mai mare decât x. În condiţiile în care tu îmi iei x, atunci y e în pericol să tindă căre zero sau către o sumă atât de nesemnificativă încât va lăsa pe drumuri z oameni. Fără acei y bani şi cu acei z oameni care vor rămâne fără loc de muncă, PIBul tău va fi pe minus cu … nu vrei să ştii cu cât. Deci, cum facem? Îmi mai iei cei x bani? Şi de aici încep negocierile.

Ei, mai grav e când astfel de acţiuni transpiră prin presă, aşa cum s-a întâmplat în ultimele zile. Că, deh, practicile monopoliste deconspirate şi şantajul nu prea fac bine la imagine. Nu are sens să dau nume căci practicile monopoliste aici şi aiurea au existat dintotdeauna, fac parte din business, ca să zic aşa. Iar textul este doar o ilustrare a unor gânduri care mi-au trecut prin cap imediat după ce am citit o ştire pe un site financiar. Sunt curioasă cum vor rezolva oamenii de la comunicare criza care abia începe. Căci câini care muşcă şi nu doar latră sunt pretutindeni şi abia aşteaptă ocazia să o facă.

Read Full Post »

Older Posts »