Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Septembrie 2009

Când am început să lucrez în presă mai serios, adică am trecut de faza de probă şi de tradus articole din presa de business străină, printre primele cuvinte pe care le-am aflat de la şefii mei a fost „exclusivitatea”.

Erau momente, mi-aduc aminte acum, când se organiza câte o conferinţă de presă cu Dan Nica, spre exemplu, care era ministru la IT&C. Sau când Nica participa la diverse evenimente şi apoi acorda declaraţii de presă. Ei, momentul de la final era cel mai spectaculos. Toţi jurnaliştii se buluceau în jurul săracului ministru ca să îi pună întrebări. Care mai de care trăgea de el ca să obţină câte o „exclusivitate”. Că aşa îi cerea şeful şi era durere mare dacă nu se întorcea cu o exclusivitate în redacţie.

La fel se întâmpla şi în cazul unor invitaţi de seamă de prin ţări străine sau locali. Cum ar fi un CEO al unei mari corporaţii sau un guru pe vreun domeniu IT&C.

Şi atunci, dar parcă acum şi mai mult, presa nu punea întrebări la finalul evenimentului. Toţi se păstrau pentru momentul de după. Pai, ce, eu pun întrebarea şi ştirea o dă ăla de la agenţie mai repede? Las’ că i-o pun în privat şi îmi răspunde numai mie. Aşa se pare că gândesc/gândeau jurnaliştii în astfel de momente.

Pentru cel care organizează evenimentul e frustrant să ai o secţiune de Q&A şi să nu pună nimeni întrebări. Am văzut conferinţe de presă la care pur şi simplu nu s-au pus întrebări la final. Deci, fie jurnaliştii au înţeles tot şi erau pe deplin satisfăcuţi de informaţii, fie conţinutul livrat în cadrul evenimentului era atât de plictisitor încât i-a adormit pe toţi şi nimeni nu se mai gândea decât la cum să o taie în redacţie. Am văzut şi astfel de cazuri, nu dau nume. Cei din breaslă ştiu la ce companie mare din IT mă refer.

Am fost de curând la seminarul de securitate organizat de ZF, la care au participat Eugene Kaspersky şi Radu Georgescu. La finalul evenimentului, puzderie de întrebări din sală. Unele mai inspirate, altele mai puţin inspirate. Din partea presei, niciuna. Sau cel puţin eu nu-mi aduc aminte. Mea culpa dacă aşa este. Pe blogul lui Alex, cineva comentează că Eugene a răspuns tuturor întrebărilor presei în cadrul interviurilor de după eveniment. Păi, măi frate, aşa se face presa? Nu poţi să gândeşti mai multe întrebări pe care să le pui în momente diferite? Unele la final şi altele în interviu? Nu de alta, dar generând discuţii „în plen” poţi ajunge să afli şi alte informaţii care îţi sunt necesare/bune pentru articol. Căci, în plen, beneficiezi şi de input din partea altora. Dacă întrebarea e destul de inteligentă poate genera alte întrebări la care tu, ca jurnalist/om, nu te-ai gândit şi atunci vorbitorul îţi poate oferi şi alte informaţii de care să profiţi.

Şi da, îţi poţi păstra unele întrebări pentru o întrevedere în doi, când nu eşti decât tu şi speakerul la masă. Dar asta e deja altceva şi face parte din tehnica interviului.

Oare nu e mai important ca cititorii tăi să obţină informaţii cât mai multe de la tine şi nu doar „exclusivităţi” care, după cum spuneam, poate au fost gândite şi de alţii? Haideţi să ne gândim. Dacă îl întrebi pe E. Kaspersky în particular cât vrea să vândă în România anu’ ăsta sau ce tendinţe are piaţa globală de securitate, crezi că va avea alt răspuns pentru un jurnalist care îl întreabă acelaşi lucru? 🙂

Aşa că, puneţi fraţilor întrebări la conferinţe. Nu vă temeţi că sunt stupide. Unii jurnalişti sunt mai specializaţi, alţii mai puţin. Toţi lucrează la publicaţii diferite şi e aiurea să îl judeci pe cel de la EVZ că întreabă ceva al cărui răspuns e „la mintea cocoşului”, doar pentru că tu scrii la o publicaţie IT. Cei de la TV, spre exemplu, vor pune tot timpul întrebări care par „uşurele” pentru că ăsta e targetul lor, publicul obişnuit, nespecializat.

Nu mai alergaţi toţi după exclusivităţi în dauna interactivităţii. Exclusivităţile nu sunt ceea ce par. Faptul că omul îţi răspunde la o întrebare pe care ai pus-o între patru ochi nu înseamnă că informaţia e şi exclusivă. Poate că aceeaşi întrebare au mai pus-o alţii înainte sau urmează să o pună. Răspunsul va fi identic dacă informaţia e publică.

În afară nu am observat astfel de pratici. Acolo se pun întrebări. Acolo unele conferinţe de presă pur şi simplu nu au „întâlniri” după eveniment, one-to-one. Deci tot ce poţi afla e la conferinţă, în sesiunea de întrebări şi răspunsuri. Aşa că toţi profită. Şi oare asta înseamnă că nu fac jurnalism? Uneori poate chiar mai bine decât mulţi conaţionali din breaslă.

Dacă nu sunteţi de acord, vă invit să combatem împreună subiectul aici pe blog :P.

Anunțuri

Read Full Post »

Ikea e un brand. Indiscutabil, unul de foarte mare succes. Şi la alţii, dar şi la noi. Lumea se bate pe cataloagele Ikea, în week-end nu ai loc să arunci un ac în magazinul din Băneasa. Cică marfa ar fi de foarte bună calitate. Nu contest, căci nu am cumpărat un produs pe care să mă aştept să îl folosesc 10 ani sau pe care să-l am de mai mult 2 ani.

Ce am aflat însă de curând este că la Ikea nu trebuie să te duci ca la pomul lăudat. Par examplu, fusei io, cu prințu’ consort la Ikea înainte de 1 septembrie, data la care trebuia să apară catalogul nou şi să li se schimbe oferta. Căutam o canapea extensibilă, eventual colţar, cu ladă de depozitare, care să fie folosită zilnic drept pat, în cutia noastră de chibrituri numită apartament.

Ne ferim  ca dracu’ de tămâie de genul de canapele extensibile tip click-clack ce au sub ele şipci prinse în căpăcele de plastic. Cel puţin la canapele (căci ei vând şi somiere pe acelaşi sistem), primul lucru care se va întâmpla după cumpărare e că şipcile se vor desprinde din capacele de plastic şi va fi chinul lumii apoi să le bagi de fiecare dată când „scapă”.

Găsim o canapea, Manstad, cu extensie pe bază de sertar, destul de confortabilă, poate un pic prea moale pentru dormit nopatea. Preţul era de 1890 RON la varianta gri închis şi vreo 1790 RON, parcă, la promoţie, în varianta bej.

Nu cumpărăm, în ideea că mai trebuie să mai vedem şi alte modele în alte magazine şi trebuie să ne facem schema pentru noul aranjament, înainte de a ne trezi cu canapeaua în casă.

Cu o săptămână mai târziu găsim un catalog nou Ikea, în care preţul la Manstad era şi el nou: 2450 RON. Care va să zică, un produs aflat de cel puţin trei sezoane în oferta Ikea, era „natural” mai scump cu 560 RON, căci, deh, făcea parte din noua ofertă.

Sun la Ikea şi băiatul de la capătul celălalt al firului îmi confirmă preţul nou. Îl întreb: Păi, acum o săptămână acelaşi model era în magazin la 1890 RON şi nu era la promoţie. Răspunsul aiuritor: păi stocurile se reactualizează şi odată cu ele şi preţurile se schimbă. Cum naiba? S-au vândut toate canapele Manstad de pe 30 august când am fost noi în magazin până la 1 septembrie când au apărut preţurile noi? Să știți că se vând foarte repede, îmi spune băiatul de la call center. De ce nu îl credeam oare? Că doar el asta era pus să spună, conform scriptului. Când i-am explicat că nu cred că toate canapelele de pe stoc s-au vândut într-o singură zi, răspunsul, non-standard cred, a fost: păi şi preţurile din Europa au crescut şi din acest motiv unele au crescut şi la noi.

La câteva zile după conversaţia telefonică ne-am dus din nou la Ikea ca să mă conving dacă produsul merită sau nu să fie cumpărat, în comparaţie cu ce am mai găsit la Mobexpert, Elvila şi alţi producători de mobilă. Concluzia a fost: nu. La cât de jalnic arăta canapeaua expusă (în ipoteza în care stocurile au fost reactualizate recent, puteau şi ei măcar, de faţadă să mai shimbe şi produsele din magazin), am dedus că după 3-4-5 ani de utilizare casnică va arăta similar. Şi atunci de ce aş plăti cu 560 RON mai mult pe ea?

Mai bine mă duc la Mobexpert unde măcar husele arată într-un mare fel şi dau senzaţia că nu se terfelesc după juma’ de an. Şi mai contribui astfel şi la cumpărarea unui produs Made în România :).

În concluzie, după ultima vizită la Ikea, am dedus că preţurile au crescut cu 10-20%, în special la produsele mari, unde şi câştigul este automat mai mare. În plus, păstrând preţurile la acelaşi nivel la produsele mici, care în mod cert sunt cele mai cumpărate, Ikea lasă un pic impresia că vine cu o ofertă îmbunătăţită şi cu produse la fel de ieftine.

Read Full Post »

Acum câteva săptămâni nişte puşti repetau nişte mişcări de dans în parcul Titanii de lângă Policlinica Titan. Mi-au atras atenţia. Erau foarte perseverenţi. Veneau aproape în fiecare zi şi dansau. Fără muzică sau cu muzica dată în surdină astfel încât de la 20-30 m nu se auzea.

Aveau un conducător. Aveau sincronizare. Mişcările nu erau încă perfecte, dar mi se păreau întrucâtva cunoscute. Zi de zi, grupul devenea tot mai bun. Mă şi întrebam pentru ce se antrenează atât, dar nu am avut tupeul să mă duc să îi întreb. Acum îmi pare rău. Că poate mă luau şi pe mine în echipa lor:).

Astăzi am aflat de la Dragoş pentru ce se antrenau. Pentru un tribut Michael Jackson pe care l-au organizat perfect. Copii, mă înclin.

Read Full Post »

Treceam într-o zi pe o străduţă dintre blocuri, în cartierul în care locuiesc. Pentru cine nu ştie, acesta este undeva la capătul Bucureştiului. Mai încolo un pic era porumb cu câţiva ani în urmă. Acum au construit nişte „zone” rezidenţiale care dau nas în nas cu fostele blocuri de nefamilişti.

Şi cum mă plimbam eu aşa, aud la un moment dat un pian. Îmi zic: „Uite, cineva ascultă muzică clasică. Tare. Ce frumos!” şi trec mai departe.

Ieri ajung din nou prin zonă, exact sub fereastra cu pricina. Prin atmosfera mohorâtă de toamnă, acelaşi sunet clar de pian spărgea liniştea. M-am oprit şi am ascultat. Beethoven. La un moment dat aud şi o voce: „Do, do, mi…”. Mă străfulgeră o idee: cineva predă lecţii de pian. Stau şi ascult în continuare. Pianul repetă notele dictate de profesoară. Şi se aude din nou vocea. E clar. O doamnă, probabil mai în vârstă, după voce, predă lecţii de pian. La mine în cartier. E aproape SF.

Mi-au revenit în minte orele de vioară la care mă ducea mama când eram mică. Nu au fost multe căci s-a prins repede că nu am ureche muzicală. Dar la orele de vioară cel mai mult mă fascina pianul din cameră. Nu am înţeles niciodată cum reuşesc unii să scoată din atâtea clape un sunet atât de minunat.

Am plecat şi am revenit în faţa ferestrei cu pianul. Ora nu se terminase încă. Îmi venea să mă duc la apartamentul de la parter, să sun şi să îi mulţumesc doamnei pentru minunatele sunete atât de neaşteptate într-un cartier bucureştean mărginaş şi într-o societate atât de superficială. Totuşi trebuia să mă întorc acasă.

Read Full Post »

Sau vorba Prinţului consort, din ce ar vrea Romtelecom să mai scoată nişte bani. Din consultanţă IT. Bine, ştiu, e exagerat spus consultanţă, dar faptul că îţi pune la dispoziţie un specialist IT pentru suma de 5,95 euro pe apel cam tot aia e. Adicătelea, dacă tot ţi-a dat calculator la promoţie când te-ai abonat la Clicknet, poate că ai probleme cu el sau poate că se aşteaptă să ai probleme cu el, aşa că acum a venit momentul să fie amortizată cheltuiala:)

Dar cel mai tare m-au enervat când mi-au trimis fiţuică acasă că trebuie să aleg noi abonamente pentru Dolce. Din altă schemă, evident. Şi evident că, în noua schemă, orice aş face mă pricopsesc cu 30% programe TV nefolositoare, la care nici măcar nu pot să le dau skip ca atunci când aveam cablu. Şi când mă gândesc că înjuram de mama focului UPC şi mă uitasem la Dolce ca la sfântul Graal al serviciilor de televiziune… Ţeapă. La nici 3 ani se schimbă schimbarea.

Ia să citim contractul să vedem ce scrie în el. Sau, în aceeaşi ordine de idei, ştie careva vreun furnizor mai cinstit, care să te lase să îţi alegi tu fix ce programe vrei şi să nu-ţi mai bage pe gât ulterior nişte aiureli precum Trinitas TV, TVRM Educaţional sau puzderia de TVRx-uri care oricum au transmisia proastă?

Read Full Post »

5 luni

Un diamant…

O rază de soare…

Un zâmbet…

Împlineşte astăzi 5 luni:)

Read Full Post »