Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Iunie 2010

Moldova e lovită din nou de inundații. Pentru a nu știu câta oară în ultimii ani, casele oamenilor sunt distruse. Viața a mii sau zeci de mii de oameni o ia de la capăt aproape în fiecare an.

Soarta lor e în mâinile aspre ale naturii. Stau și mă întreb cum de e posibil ca totuși, după inundațiile care revin cu consecvență în fiecare an și câteodată de două ori pe an, nimeni nu face nimic? Tot timpul aud că digurile nu fac față, că apele pot fi deversate controlat într-o mică măsură, că oamenii sunt evacuați, că locuințele lor se dărâmă sub forța puhoaielor.

În fiecare an, aceleași râuri sunt de vină: Siret, Prut, Suceava, Jijia etc.

De ce nu ridică statul diguri solide? De ce deștepții din guvern, oricare ar fi el, nu pun inginerii hidrologi la muncă pentru a pune la punct un sistem hidrologic adaptat noului climat? De ce, dacă s-au distrus mii de hectare de păduri în Moldova, nu ia nimeni inițiativa de a replanta copaci și de a aplica câteva legi drastice pentru cei care mai îndrăznesc să se atingă cu drujba de copacii rămași?

De ce Olanda, că tot abia m-am întors de acolo, a știut și a putut să fure pământ din mare și din lacuri? Și asta de sute de ani. De ce olandezii plantează copaci pentru a crea păduri acolo unde ele nu au fost niciodată? De ce la ei se poate controla o cantitate mult mai mare de apă și la noi nu? Da, știu, ei au un relief plan, nu au versanți, râurile lor sunt mai mici, țara e mai mică și totuși, de ce ei pot să fure pământ din mare iar noi nu putem nici să îl păstrăm pe cel pe care îl avem?

Nu pot decât să fiu cu inima alături de amărâții care o iau de la capăt în fiecare an și asta e tare dureros. E dureros să nu poți face mai mult:(

Read Full Post »

Un an

A trecut un an de când viaţa multora dintre noi e mai săracă. Nu pot să scriu nimic inteligent. Îmi rămâne doar să ascult. Şi să sper că şi el zâmbeşte acolo unde e.

Read Full Post »

Am plecat duminică din Bucureşti pe la 9.45. Destinaţia: casa bunicilor. Obiectiv: recuperarea micuţei prinţese. Pe la 11 şi ceva hotărâm să tragem pe dreapta la o benzinărie pentru o golirea cât mai rapidă a rezervorului personal şi pentru o cafea absolut necesară după somnul scurt din noaptea de dinainte.

Ajungem pe la 11 şi ceva la o benzinărie Nelu Gălbenuş, undeva pe E85 înainte de Buzău.

Intru în magazin şi întreb uşor zâmbitoare (nu mai mult că mă ţinea vezica):

– Bună dimineaţa! Aveţi cumva o toaletă aici, vă rog?

Femeia de la casă, cu o mutră uşor acră, fără urmă de zâmbet pe chip:

– Acolo.

Mă îndrept cu pas grăbit către locul indicat. Pe stânga cabinele pentru femei, pe dreapta pentru bărbaţi. Uşa din stânga încuiată. Bat. Niciun răspuns. Aştept un minut. Presiunea creştea. Mai bat o dată. Mai încerc odată uşa.

Mă întorc la madam de la casă.

– Nu vă supăraţi, uşa de la doamne e încuiată?

Madam cu faţa acră şi o privire superioară de păstrătoare a secretelor budei din benzinărie îmi dezvăluie taina:

– Nu funcţionează. Mergeţi la bărbaţi.

Nu vă descriu monologul ce a urmat imediat în mintea mea şi care nu s-a încheiat nici la final, când am descoperit că la toaleta bărbaţilor nu exista nici hârtie igienică şi nici săpun de mâini.

Şi ca să revin la titlu, la ei, la olandezi, până şi cea mai amărâtă bodegă de la un colţ de stradă sau un bar nenorocit dintr-un sătuc uitat de lume are o toaletă bec. Jur că în patru zile cât ne-am preumblat prin Ţările de Jos nu am întâlnit nicio budă mai puţin curată decât perfecţiunea însăşi şi niciun om a cărui replică, oricare ar fi fost ea, să nu fie însoţită de un zâmbet. Poate pe la unii imigranţi.

Vatmanul glumea cu călătorii, personalul de la o fabrică de brânză glumea cu vizitatorii (ai zice că e plătit să creeze o atmosferă plăcută, dar la noi în muzee câţi astfel de angajaţi aţi văzut?), barmanii de la fabrica de bere Heineken cântau împreună cu consumatorii imnul fotbalistic al Olandei care în seara aia avea meciul cu Camerun.

Când am ajuns în ţară, fix a doua zi, am trăit experienţa din prima parte a povestirii. Şi am devenit şi mai conştientă de diferenţa dintre alţii şi ai noştri.

Read Full Post »

Câteva zile am fost plecată în vacanță într-o țară mai civilizată. Când m-am întors, în afara faptului că am găsit totul neschimbat, de la o barieră nefuncțională din parcarea de la sosiri până la tanti care stătea în ploaie la stâlpul de la ieșire pentru a butona ea însăși automanul care ridică bariera finală. De la non-știrile care mi-au violat urechile imediat ce am îndrăznit  să deschid televizorul pe iRealitatea TV și până la știrea asta de pe blogul prietenului Alex la care nu mai am ce comenta.

Îi doresc lui Adi ca rănile ce nu se văd să nu se vindece prea curând sau nu înainte de a-și găsi locul într-o țară care îl merită. România nu ne mai merită pe mulți dintre noi.

În rest, e bine că v-am regăsit și online, după ce am stat 5 zile fără email și Twitter iar vreo 3 fără telefon:).

Read Full Post »

Luna trecută am organizat un eveniment la firmă, Şcoala de Afaceri ePayment pentru Tineri. După cum îi spune şi numele, evenimentul este adresat tinerilor şi, ceea ce nu spune titlul, completez eu: tinerilor actuali sau viitori antreprenori în software/Internet/IT.

Evenimentul a fost anunţat cu 10 zile înainte prin mai multe căi, destul de bine gândite în aşa fel încât să ajungă la publicul-ţintă. 10 zile nu e mult, veţi spune, dar pentru un eveniment la care paticiparea este gratuită, nu e nici puţin.

Cu una sau două zile înainte de eveniment aveam deja 60 de înscrieri şi emoţii că nu vom avea suficiente locuri pe scaune, în sală, iar aerul condiţionat nu va face faţă. Eram pe punctul de a refuza participarea celor care şi-ar fi anunţat venirea în ultimul moment.

În ziua conferinţei, cu jumătate de oră înainte de începerea evenimentului, venise un singur participant. Ştiind că locul unde organizam evenimentul este destul de departe de lumea civilizată, că de la metrou până la sediu e drum de vreo 7 minute, că traficul în zonă e perturbat mai tot timpul, nu ne-am impacientat.

Cu 10 minute înainte de începerea evenimentului erau în sală 3 oameni. Deja atmosfera se cam tensionase în echipa organizatorilor.

Nu vă mai ţin în suspans. În final am avut în sală 28 sau 29 de oameni. Din 60. Mai puţin de 50%. Dintre cei 31 sau 32 care confirmaseră şi nu şi-au făcut apariţia, doar unul singur a sunat ca să spună că nu mai are cum să participe.

Restul? Nu am explicaţie. Mă gândesc doar că unii oameni pur şi simplu nu au puterea de a spune „nu, nu mă interesează”. Dar, atunci, de ce se înscriu? Totuşi, înscrierea presupune un efort de timp, nu e doar un simplu „da, vin” sau reply a email.

Mă întreb: dacă evenimentul avea o taxă modică, de 10-15 euro, să zicem, oare câţi veneau la eveniment?

Read Full Post »

Un foarte bun articol am citit dimineaţă, în metrou, la Radu. Recomand. Citind şi comentariile mi-a venit ideea că Facebook are două categorii de public-ţintă:

1. tinerii (să zicem până în 30 de ani) – care folosesc FB mai mult ca să comunice şi să împărtăşească opinii în comunitatea de prieteni, inclusiv poze din vacanţă, poze cu iubita sau iubitul etc.

2. cei aflaţi la a doua „tinereţe” – să zicem peste 47-48 de ani care au descoperit acum ce mai chestie e şi asta cu prietenii cu care te conversezi mai mult pe Internet decât real-life.

Amândouă categoriile sunt exuberante într-un fel. Unii vor să comunice ca să îşi crească baza cu „prieteni”, alţii ca să îşi găsească amicii demult pierduţi, cu care nu au mai schimbat o vorbă de mai mulţi ani. Acestora din urmă le dă posibilitatea să se reintegreze în comunitatea lărgită.

Categoria de mijloc nu e interesată de Facebook sau nu într-o măsură atât de mare precum celelalte două. În primul rând pentru că e o categorie mai activă care nu prea are timp de pierdut pe net sau pierde timpul pe net în alt mod. În al doilea rând, e o categorie care e mult mai ocupată şi în viaţa de după serviciu (copii mici sau adolescenţi, rate la bancă, alte probleme), o categorie care e fericită dacă „scapă” de acasă ca să se ducă la un teatru, un film sau o mini-vacanţă. Poate o categorie care pune un alt preţ pe timpul liber.

Eu mi-am făcut cont pe FB în urmă cu câteva săptămâni şi recunosc foarte deschis că nu prea m-a prins. În afara faptului că sunt oarecum paranoică şi înţeleg perfect că expunerea oricăror informaţii personale pe FB sau în orice reţea socială echivalează cu atârnarea chiloţilor pe gard, în condiţiile în care pe uliţă trec vreo 500 de milioane de oameni, chiar nu văd de ce aş sta toată ziua pe FB.

Intru cam o dată la două zile, câteodată uit contul deschis, pierdut printr-un tab de Chrome. Când trec accidental peste el văd tot felul de chestii care mă uimesc. Prieteni care îşi fac ferme virtuale (şi pe care i-aş trimite cu drag să muncească o grădină reală 😛 ), alţii care fac nu ştiu ce prin cafenele virtuale (când ar putea merge la o discuţie reală cu un amic într-o cafenea normală) şi tot aşa. Am primit zeci de request-uri în primele zile de când mi-am făcut cont ca să mă joc pe FB. Au rămas în lista cu ignorate.

Practic, nu fac mare lucru pe Facebook. Am scris un singur comentariu de când am contul (cu o piesă de teatru ce mi-a plăcut şi am vrut să o recomand prietenilor) şi am mai răspuns ceva scris în statusul unei amice. În rest, rămânând la mediul virtual, prefer discuţiile pe mess, email (private) şi mult mai la obiect şi pe cele de pe bloguri ori pe Twitter (publice). Cu telefonul numai dacă e musai, căci nu prea îmi place să mă întind la discuţii ineficiente. Excepţie fac bunicii micuţei prinţese ce trebuie să afle în fiecare seară ce trăznăi a mai făcut copila :).

Ca să rezum, FB nu e pentru mine un must have şi, apropos de monetizarea reţelei despre care se tot vorbeşte la Radu pe blog, nu aş da bani niciodată ca să cumpăr obiecte virtuale pentru jocuri pe net:) .

Read Full Post »

Mă agasează tot mai mult ofertele de la operatorii de telefonie care includ minute cu nemiluita. În primul rând, melteanul pune botul, căci el nu stă să calculeze că 5000 de minute în reţea înseamnă mai mult decât poate vorbi el dacă stă cu telefonul la ureche şi în somn. Habar nu are că 5000 de minute sunt o vrăjeală de marketing.

În al doilea rând, acelaşi meltean care pune botul la minutele interminabile vorbeşte non-stop la telefon, parcă având ca unic ţel în viaţă să îşi facă în fiecare lună planul.

De parcă operatorul de telefonie l-ar plăti cu salariu lunar ca să vorbească cât mai mult la telefon.

În ultimele luni am observat că oamenii vorbesc în metrou tot drumul, de la Pipera în Berceni. Nu merg eu până în Berceni, dar din Pipera la Unirii sunt 6 staţii. Foarte frecvent mi se întâmplă să fiu nevoită să ascult conversaţii de genul: „Da, fată! Staţionează două minute. Sunt la Victoriei. Aştept să plece.” şi altele asemenea. Ai ocazia să le afli unora viaţa toată circulând cu metroul câteva staţii. Cei mai mulţi nu ţin pentru ei. Vorbesc de parcă cel de la capătul firului ar fi în vagonul vecin şi nu ar avea telefonul cu el.

Dar cel mai tare mă deranjează vorbitul la telefon în timpul şofatului. 99% dintre cei pe care i-am văzut în astfel de ipostaze nu sunt atenţi la drum, merg încet, trag aiurea de volan, schimbă direcţia brusc şi fără să semnalizeze, nu se asigură, nu văd indicatoarele, uneori nici când se face roşu la stop. Nu mai zic de cei care vor să parcheze cu telefonul la ureche şi nici în oglinizile laterale nu ştiu să se uite.

Cică vorbitul mult la telefon e ultima distracţie de criză. Scrie ZF. Eu mai întrevăd una, dar vă zic altă dată de ea: grătarul la colţul blocului e tot mai des aprins.

Read Full Post »

Older Posts »