Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for Mai 2009

Am făcut o adevărată pasiune pentru hanuri de când cu Poveştile Bucureştiului ale doamnei Filitti la care am participat aproape două sezoane graţie Fundaţiei Calea Victoriei. După cursul în care am ascultat vrăjită poveşti despre hanurile vechi ale capitalei, m-am pus pe citit diverse cărţi despre ele şi am şi bătut cu piciorul, fascinată, ruinele din centrul istoric al oraşului (zona Lipscani, BNR).

Cu bucurie am descoperit astăzi pe site-ul EVZ un filmulet foarte interesant despre ruinele pe care le puteţi vedea dacă treceţi pe Lipscani, venind dinspre Calea Victoriei.

Filmuleţul e aici (daţi la finalul materialului ca să îl vedeţi). Dacă vă pasionează istoria oraşului, vă mai recomand să citiţi cărţile scrise de Lelia Zamani (în special „Comerţ şi loisir…”) şi musai „Bucureştiul în 1906” scrisă de Frederic Dame.

Şi pentru că tot v-am spus de Fundaţia Calea Victoriei, cei interesaţi de istoria oraşului pot participa la expediţiile „la pas” pe care le fac periodic în zone ale Bucureştiului precum Calea Victoriei, Şoseaua Kiseleff sau Parcul Ioanid şi, de ce nu, la Palatul Mogoşoaiei.

Anunțuri

Read Full Post »

Aseară am făcut o plimbare de vreo oră prin cartierul în care ne-am mutat acum vreo 5 ani. Ei, nu vă închipuiţi că nu am mai ieşit din casă de atunci dar, de obicei, traseul era foarte bine stabilit: casă-tramvai-casă sau, mai târziu, casă-maşină-casă. Din când în când mai ieşeam până la piaţă sau până la mătuşa care stă la două blocuri mai departe de noi.

Aseară însă ne-a pocnit subit curiozitatea şi pe mine şi pe prinţu’ consort iar pentru că tot se mai răcorise către seară, am zis să dăm o raită după blocuri. Oare ce-o fi pe acolo, ne gândeam? Şi, precum nişte cercetaşi de şcoală primară, ne-am aventurat dincolo de capătul cartierului.

Ce am descoperit ne-a amuzat, mirat şi, în unele momente, de-a dreptul uluit. Am descoperit că nişte proşti au dat bani, un purcoi de bani, de fapt, ca să stea într-o zonă rezidenţială mărginită de … blocuri de nefamilişti. Le ştiţi, alea care erau pe timpul lui Ceaşcă de nefamilişti dar care acum sunt pline de persoane foarte colorate şi de-a dreptul pitoreşti. Inclusiv de copii făcuţi, evident, de foştii nefamilişti. Blocul „rezidenţial” este atât de bine gândit încât firele de curent atârnă foarte graţios de la cel mai apropiat stâlp de electricitate până la balcoanele oamenilor. Ca în poză. Eu mă şi întreb cum naiba le-au vândut dezvoltatorii imobiliari amărâţilor care s-au şi mutat acolo cei n metri pătraţi de podea plus garaj într-un loc în care tot ce ai de văzut de la etaj sunt blocuri pe care tencuiala le-a părăsit demult, mici fripţi la bordură, puradei ţipând, înjurături la ca uşa cortului, două cârciumi în apropiere cu clientelă extrem de bine aleasă de prin blocurile din jur?

Dacă treci de blocul „rezidenţial” din insula nefamiliştilor ajungi pe o stradă cu diverse şantiere (alte blocuri lovite de criză, adică începute dar neterminate), dar şi nişte spaţii comerciale/industriale/de depozitare. Nu m-am prins exact ce e acolo dar cert este că o poartă era străjuită de 3 tunuri. Da, aţi citit bine: 3 tunuri. Din alea de vezi la muzeul militar. Nu mă pricep la artilerie dar tunurile luceau frumos în soare de cât de bine lustruite erau. Să fi fost şi funcţionale?

100-200 m mai departe dăm cu nasul de o maşină care ieşea dintr-o curte. Culmea este că nu vedeam şoferul. Ne-am dumirit abia când a oprit maşina, aproape de a ieşi în bulevard şi când s-a dat jos. Nu avea mai mult de 10 ani şi scosese din curtea casei o Mazda cu numărul B66GIK. La volan trebuia să fie inconştienta de mă-sa dar ea era ocupată să închidă poarta 😦 . Şi nici nu trebuia să fac pariu căci, evident, copilul s-a urca în maşină pe locul din dreapta şoferului şi nu în spate cum ar fi fost firesc şi legal pentru vârsta lui.

La încă vreo 100 de metri mai departe auzim că se apropie din spate cineva cu muzica dată la maximum. Mare ne-a fost surpriza când am văzut că „discoman” era un vatman care, probabil bucuros că mai avea doar 2 staţii până la capăt, a zis că merită să îşi încânte puţinii pasageri pe care îi mai avea cu o căruţă de decibeli distorsionaţi din care se distingea … Lambada 🙂

Traversăm şi ne ajunge din urmă un alt „meloman”. De data asta decibelii zburau către tot cartierul de pe un scuter. Stăteam ca proştii şi ne uitat după vehicul încercând să ne imaginăm unde avea montate boxele.

Depăşim momentul şi ajungem în dreptul unor blocuri extrem de ilustrative pentru perioada de dinainte de ’89 atât ca imagine cât şi ca atmosferă. Cucoane de cartier aşezate pe şezlonguri în stradă, la o bârfă mică (una dintre ele chiar împletea ceva cu nişte andrele, cred că era fană Elena Udrea), câţiva bărbaţi la o bere pe bordură, un homeless care îndesa nişte cartoane în pubela cu hârtie de reciclat :). Din păcate era atât de ameţit încât nu cred că a realizat că în cartonul respectiv mai avea şi nişte recipiente care nu erau din hârtie.

Bomboanele de pe „coliva” cartierului în care stau au fost două branduri care m-au dat realmente pe spate şi pe care le-a fotografiat amatoristic cu telefonul din dotare şi cu mâna tremurândă de la atât râs :). Vă las să vă delectaţi în final cu La moşu’ – Magazinu’ roşu şi cu Schnitzeria care are şi site şi hotspot WiFi :D.

Read Full Post »

Inspirată de reclama ai la Roşia Montană, dar fără nicio legătură cu proiectul atât de controversat, mă întreb şi eu ce aş face cu un miliard de euro?

Căci statul vrea să garanteze cu un miliard de euro credite ipotecare pentru tinerii care vor să-şi cumpere prima casă. De fapt, pe statul român îl doare fix în partea dorsală de tinerii români care nu au unde sta sau care plătesc sute de euro pe lună, chirie către nişte hulpavi proprietari. Nu e prima dată când statul inventează programe pentru tineri. Vedeţi proiectele ANL şi alte asemenea tâmpenii „dedicate” tinerilor. În esenţă, cu banii aştia statul vrea să garanteze că tinerii în cauză vor avea bani să plătească casa pe care şi-o achiziţionează. Cine sunt principalii beneficiari? Băncile şi firmele de imobiliare, cele mai rău afectate de criza economică şi cele care huzureau la umbra palmierilor înainte de prăbuşire. Băncile s-au udat toate la aflarea nesperatei veşti despre mărinimia statului român.

Proiectul nu mi se pare deloc câştigător nici pentru tineri, nici pentru stat. De ce? Pentru că se poate ca, strâns cu uşa de bănci, statul să garanteze credite unor oameni care nu vor avea cu ce să plătească ratele. Pentru că se mai poate ca, odată apărută o masă de credite ce nu mai pot fi plătite de către cei care le-au contractat, băncile să ceară statului banii pe care i-a garantat. O masă mai mare de astfel de credite ar putea pune în dificultate statul dar nu acum, ci peste câţiva ani, când banii de la FMI se vor fi tocat şi va trebui returnaţi.

Plus că, odată stârnit vârtejul cu creditarea, preţurile la locuinţe, stabilite acum de stat la o valoare estimativă de 60.000 euro, vor sări iarăşi în aer. Deci garanţia statului va acoperi eventual jumătate din valoarea locuinţei si ceva mai mult din credit.

În final, statul vrea să stimuleze, de fapt, o gogoaşă fără substanţă, în loc să investească un miliard de euro în lucruri mai palpabile. Cum ar fi infrastructura rutieră sau agricultura unde suntem mult, mult în urma celorlalte ţări din UE. Dacă aş avea atâţia bani, mamă ce aş mai pompa în drumuri. Şi aşa aş ridica şi construcţiile, ca industrie. Nu ar mai fi nevoie să suflu băncilor în c** ca să îmi dea credite.

Read Full Post »

Amatorilor de adrenalină le fac o invitaţie foarte serioasă să vină în Bucureşti. Cei care locuiesc deja aici şi sunt amatori de senzaţii tari nu au decât să urmeze următoarea reţetă pentru a obţine o cafteală pe cinste.

Se ia o uniformă de lucrător la Rosal. Ştiţi, e firma aia a lui Prigoană angajată pentru curăţenie în sectorul 3. Uniforma însă nu este de ajuns. Trebuie să vă dotaţi şi cu o mătură, câţiva saci de gunoi şi atitudine potrivită. Lăsaţi ifosele de corporatist acasă căci nu vă ajută într-o astfel de situaţie.

Dacă sunteţi femeie e şi mai bine. Maximum de adrenalină e asigurată. Dacă sunteţi bărbat atunci fie vă travestiţi, fie mai bine nu vă băgaţi căci nu cred că la vederea unei bărbi nerase de 3 zile, hormoneii adolescentini se vor mai urca la cap.

Bun. După ce v-aţi echipat în femeie angajată de Rosal pentru curăţenie în sectorul 3, luaţi-vă uneltele şi purcedeţi în părculeţul pe care dom’ primar Negoiţă l-a amenajat pe strada Marin Pazon, undeva lângă Şcoala nr. 20 de pe Prevederii. Faceţi în aşa fel încât să ajungeţi pe la 12.30 şi apucaţi-vă de măturat tona de coji de seminţe de pe alee şi mai ales de sub bănci. Dacă nimeriţi peste un grup format din două fete şi un băiat, aşa cam pe la 13-14 ani, spuneţi-le să se mute pe altă bancă ca să puteţi curăţa şi pe sub ei. Dacă sunt irascibili v-aţi scos. În maximum 5 minute vă vor lua de păr (una dintre fete), vă vor smulge mătura din mână (a doua fată) şi vor începe să vă lovească – fata cu mătura în cap şi în burtă, băiatul cu picioarele pe unde apucă.

Dacă aveţi norocul să mai fie cineva prin parcul acela, poate sare să vă scape şi, eventual, să cheme poliţia. Oricum însă, pregătiţi-vă pentru o trântă ca la judo, nişte julituri zdravene, un cucui cauzat de lovitura de mătură în moalele capului şi nişte vânătăi pe picioare şi pe unde s-or mai nimeri.

Nu vă vine să credeţi că puteţi trece prin aşa ceva? Ba să vă vină căci tocmai ce s-a întâmplat astăzi aidoma, în locul pe care vi l-am descris.

Alte comentarii nu mai am decât că la 112 degeaba suni pentru că ei sunt „urgenţe” şi, din moment ce omul agresat nu are nevoie de o ambulanţă, poliţia spune că nu are cum să trimită pe cineva. În cel mai bun caz îţi dă numărul poliţiei de la sectorul 3 ca să reclami acolo. Chiar dacă echipajul vine în 10 minute, adolescenţii cu hormonii răsculaţi s-au cărat cât ai zice peşte.

A, şi încă ceva. Şefii de la Rosal refuză să trimită oamenii pe teren în echipe de doi, pentru că nu e eficient. Iar dacă un angajat primeşte o găleată în cap, aruncată dintr-un bloc cu zece etaje şi este nevoit să apeleze la doctori pentru câteva copci care să repare ce a stricat găleata, ei bine, tot şefii de la Rosal refuză să mai lucreze apoi cu un om care nu mai poate munci pentru că în timpul lucrului a fost agresat.

În încheiere nu am decât un mesaj pentru dom’ primar Negoiţă: jos pălăria pentru părculeţele pe care le-aţi amenajat în sector pe vremea când voiaţi să luaţi iarăşi primăria, dar mai băgaţi şi nişte gardieni sau poliţişti comunitari ca măcar să descurajeze ieşirile astea desprinse parcă din F.E.A.R, Grand Theft Auto sau 25 for Life.

Read Full Post »

Episodul 1. E sâmbătă după-amiaza. Pe la 5. Într-un cartier liniştit de la marginea Bucureştilor, în blocurile comuniste gen „cutie de chibrituri” unii locatari încă îşi mai fac siesta după prânzul cu mici fripţi la grătar în faţa scării. Într-un parc de 50 mp, hai 100, cu câteva băncuţe şi un pic de umbră, o mamă îşi plimbă bebeluşul în landou. Şi el îşi face siesta după lăpticul supt pe la 2 jumate.

Se face 5 şi 5. La fix 5 minute după ce s-a terminat intervalul obligatoriu de linişte, dintr-un bloc coboară un sucevean. Cel puţin aşa arată numărul maşinii către care se îndreaptă: SV 05 FGH. Deci sucevean. Înalt, gras, în maieu alb, din-ăla de se poartă de regulă pe sub o cămaşă.

Urcă în maşină, porneşte motorul, iese. Deschide capota, inspectează cu interes tropăitul cailor putere ai „fiarei”. Lasă capota ridicată şi se vâră din nou în maşină. Maşina, am uitat să spun, o Dacie 1300 de prin 1900 toamna.

Cu capota ridicată, suceveanul ambalează motorul. Vrummmmmm. Decibelii urcă voioşi până la etajul 4 unde oamenii ăia probabil că nu-şi mai fac siesta. Zgomotul străbate violent parcul. Bebeluşul doarme în continuare. Pentru cât timp, oare?

Individul iese din maşină, inspectează din nou motorul care mergea la relanti. Intră din nou în maşină şi ambalează din nou. Vruuummmmm. Clar, vecinii de la patru cu siesta nu mai dorm. Mama din parc deja ajunsese în stadiul de disperare maximă. Bebeluşul, cu greu adormit, dădea semne că nu apreciază deloc vecinătatea zgomotoasei apariţii.

Suceveanul coboară din nou din maşină. Inspectează din nou motorul. Zici că avusese un coşmar în somnul de după-amiază în care se făcea că hârbul îl lasă taman în mijlocul câmpului şi după coşmar ieşise să verifice dacă e real sau nu.

Urcă din nou în maşină, probabil spre disperarea tuturor celor care făcuseră deja cunoştinţă într-un mod foarte violent cu decibelii bătrânei Dacii. Şi … opreşte motorul, se dă jos, încuie maşina şi pleacă.

Acuma stau şi io şi mă întreb: la ce bun, nene, să ambalezi aiurea o Dacie care oricum te poate lăsa în mijlocul intersecţiei, chiar dacă mai ieşi tu din când în când să îi mai sufli în c**, pardon bujii? Doar aşa, ca să arăţi tu întregului cartier că ai maşină, te pricepi la motoare şi eşti cocalar? Mori, idiotule!

Episodul 2. (va urma)

Read Full Post »

Discuţii peste discuţii despre sport. Ba că de ce se scoate educaţia fizică din programa şcolară, ba că hai să facem o campanie care că conştientizeze tinerii că trebuie să facă sport. Se mai dă madam Abramburica pe la TV ca să se disculpe, mai apare la Măruţă madam Ritzi-Pitzi. Deja sportul a devenit un soi de tocşou de România. Nu mai durează mult şi îl văd ca subiect „senzaţional” la OTV. „Senzaţional: Mâine veţi vedea în exclusivitate la OTV trei copii jucând fotbal în curtea şcolii!!!”.

Dintotdeauna materia numită educaţie fizică a fost oaia neagră din orarul şcolarului. Mai ales în cel al fetelor care nu vedeau nicio plăcere în a se scălămbăi în exerciţii de „strecing”, în colanţi, prin faţa băieţilor din clasă. Chiar şi pentru unii băieţi educaţia fizică era ceva în plus, de la care se putea chiuli cu spor pentru un refugiu binemeritat în barul de lângă şcoală.

Cum şi când s-a ajuns aici? Nu acum, asta e cert. Cum? Prin lipsa de interes din partea elevilor, profesorilor şi părinţilor.

Părinţii, dacă nu văd în copilul lor un strălucit viitor fotbalist care să facă bani mulţi precum Mutu, nu dau doi bani pe educaţia fizică. Sau mai sunt părinţi de genul: „Lasă, dragă, copilu’ să înveţe la mate. Cu sportul nu ajunge nicăieri”.

Profesorii. Câţi dintre cei care nu sunt profesori de sport îi apreciază pe cei care predau educaţia fizică? Dacă aveţi cunoştinţe în vreo şcoală, întrebaţi! Din simplă curiozitate. Şi totuşi, unii profesori de educaţie fizică sunt chiar mai dedicaţi decât alţii care predau poate materii mai „importante”. Sunt şi profesori de educaţie fizică care nu dau doi bani pe materia pe care o predau, dar asta e deja altă poveste.

Elevii. Descurajaţi de părinţi, influenţaţi de colegi sau pur şi simplu de profesorii-diriginţi care mai „împrumută” unele ore de la colegii lor cu educaţia fizică ca să facă lecţii suplimentare la clasă, ajung să considere educaţia fizică, şi, mai grav, sportul, ca pentru „fraieri”.

Nu cred că prin toate şcolile e la fel. Nu cred că toţi profesorii sunt la fel, cum nu cred că toţi părinţii sau toţi copiii gândesc aşa.  Cred însă că în societatea în care trăim, din păcate, nimeni nu mai cultivă sportul la adevărata lui valoare. Ce înseamnă să faci sport (ce denumire aiurea, asta cu educaţia fizică!)? Înseamnă să te simţi bine cu tine însuţi. Să te simţi bine în pielea ta menţinându-te în formă. Nu e musai să faci sport de performanţă dar e bine să faci mişcare.

Nu văd decât rareori oameni alergând prin parc. Nu văd niciodată oameni trecuţi de 50-60 de ani care să facă sport pentru întreţinere. Orice fel de sport. Îi mai vezi pe câţiva poate doar mergând pe bicicletă pentru că e singurul mijloc de transport la îndemână.

Dacă eşti părinte mi se pare de-a dreptul ireponsabil să nu îţi încurajezi copilul să facă sport. Motivează-l dacă şcoala nu o face. Învaţă-l să fie competitiv. Învaţă-l că e bine să facă mişcare. Dar nu stând la grătare cu mici, bere şi burta la soare în fiecare week-end. Fă sport împreună cu el. Ieşi în parc cu rolele sau cu bicicletele (pe acolo pe unde se mai poate), du-l la piscină vara, du-l la ski iarna dacă îţi permiţi, du-l la sală, du-l să vadă cum e la fotbal, cum e la tenis, cum e la arte marţiale. Dă-i posibilitate să aleagă ce îi place. Dă-i posibilitatea să îşi găsească singur pasiunea. Poate că şi atunci va considera lecţia de educaţie fizică de la şcoală o tâmpenie dar asta deja nu mai e responsabilitatea ta ci a şcolii pentru că nu ştie să îl atragă. Tu măcar i-ai cultivat dorinţa de a da din mâini şi din picioare:) Şi asta îl va ajuta toată viaţa.

Read Full Post »

Fantastic de mult s-a schimbat lumea în ultimii 30 de ani. Ţin minte că atunci când eram eu o copilă, prieteni de-ai mei de joacă, vecini sau colegi, erau înnebuniţi să se caţere în pomi după tot felul de fructe, chiar şi verzi. Mie mi-a fost întotdeauna teamă să fac asta poate şi pentru că nu îmi plăceau fructele verzi iar pomii din curtea alor mei erau suficient de bătrâni şi groşi încât să-mi fie foarte greu chiar şi să ajung la un metru înălţime.

Mai ţin însă minte cum făceam gimnastică la craca unui corcoduş care crescuse oarecum paralelă cu solul şi de care mă agăţam cu mânuţele mele mici, mă ridicam şi mă prindeam de ea apoi cu picioarele. Năzbâtie mai eram. Că doar de aia eram şi julită tot timpul la cel puţin un genunchi, deşi uram momentul când trebuia să mă dea mama cu spirt sau cu apă oxigenată ca să dezinfecteze rănile.

Copiii din ziua de astăzi însă sunt la ani lumină de noi, cei de acum 30 de ani. Deşi moştenirea genetică încă se mai păstrează şi încă mai vezi o grămadă de plozi căţăraţi în pomi după corcoduşe sau zarzăre verzi şi acre de mi se face gura pungă doar gândindu-mă la ce gust au, a apărut şi un element nou în joaca asta de-a statul în copac.

Astăzi am văzut pentru prima dată în viaţa mea de adult două puştoaice într-un corcoduş nefăcând altceva decât să se joace la telefoanele mobile. Fiecare la al ei, strigând din când în când scorul. Că doar 530 nu putea fi numărul de corcoduşe verzi ingurgitate, nu?

Read Full Post »

Older Posts »