Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘istorie’

Dacă iubiţi Bucureştiul şi istoriile sale sau doar dacă vreţi să aflaţi mai multe despre oraşul în care trăiţi, ţin să vă informez că, din data de 14 februarie 2009, începe noul sezon al poveştilor despre capitală şi nu numai, organizate prin intermediul Fundaţiei Calea Victoriei. Povestitor va fi, ca şi până acum, doamna istoric Georgeta Filitti al cărei impresionant CV îl regăsiţi aici.

Dintre subiectele ce vor fi tratate în cele 10 ateliere ale cursului mi-au atras atenţia la o primă vedere: instituţiile statului, mânăstirile şi bisericile, spitalele, justiţia, instituţiile financiare.

Recomand cu căldură.

Reclame

Read Full Post »

Am dat întâmplător peste Constituţia Republicii Populare Române din 1952. Pentru cei care nu au apucat-o, o puteţi vizualiza aici.

Pe atunci aveam Marea Adunare Naţională (care a rezistat până la Revoluţia din ’89 din câte îmi amintesc), aveam 28 de ministere (printre care unul al Cărnii, Peştelui şi Laptelui, dar şi unul al Gospodăririi Silvice) şi … surpriză … o regiune autonomă maghiară, cu centrul administrativ la Târgu Mureş. Chiar mă întreb ce o fi însemnat asta pe atunci. Nu ştiu dacă printre cititorii mei sunt mulţi care să ştie să răspundă la această întrebare. Dacă sunt, chiar îi invita să comenteze.

Împărţirea administrativ-teritorială a României cuprindea, potrivit Constituţiei din 1952 un număr de 18 regiuni, printrecare şi una denumită Stalin 😀 Iarăşi revin cu întrebarea: ştie cineva care era regiunea Stalin? Pe teritoriul căror judeţe de astăzi?

Read Full Post »

Bucureştiul, aşa gri şi trist cum pare el în 90% din timpul în care îl privim noi, are totuşi şi o parte strălucitoare. Veche de câteva sute de ani, într-adevăr. Prăfuită pe alocuri, într-adevăr. Dar dacă îţi faci puţin timp şi sufli uşor praful, strălucirea de altădată revine.

Sâmbăta trecută am ajuns la Şcoala Centrală, graţie Fundaţiei Calea Victoriei care organizează cursul „Poveştile Bucureştiului”, despre care v-am mai spus aici.

Deşi şcoala, ca instituţie, a fost deschisă în toamna anului 1852, abia în 1890 s-a mutat în clădirea ce o găzduieşte în prezent şi al cărei arhitect a fost celebrul Ion Mincu. Istoria şcolii poate fi citită pe Metropotam. Trecând peste faptul că este o clădire veche care, ca mai toate clădirile din Bucureşti are nevoie de renovare (unii au promis chiar că în cursul anului viitor acest proces va fi îndeplinit), Şcoala Centrală este printre puţinele edificii care mai amintesc cât de cât de vechiul Bucureşti. Indiferent când ajungi acolo, într-o zi însorită de primăvară sau într-o zi de toamnă rece şi ploioasă, nu se poate să nu te impresioneze Şcoala Centrală, cu demnitatea ei, cu grădina ei interioară unde, pe vremuri, elevele probabil că se plimbau alene, cu rochiile lungi şi foşnitoare şi cu şorţuleţele de un alb imaculat, cu intrarea profesorilor care stă parcă mărturie ultimului secol.

Noi am avut „lecţia” despre şcolile Bucureştiului în atelierul de Română, prima sală de clasă pe stânga, cum te uiţi la cabinetul Directoarei. Tapetat în culori deschise, unde, încă de la intrare te priveşte insistent un Nichita supradimensionat, desenat în creion. Ferestrele, poate nu seculare dar, cu certitudine datând de pe vremea celui de-al doilea război, sunt şi ele impresionante prin înălţime şi maiestuozitate.

La adăpost de ploaia de afară, la căldura dogoritoare a caloriferului, mi-am lipit nasul de geamul rece şi parcă vedeam cum trec prin faţa ochilor micuţele şcolăriţe cu cozi împletite, cu caietele de desen la subraţ, conversând într-o franţuzească desăvârşită.

M-au trezit din reverie doi puşti, puţin mai înalţi de un metru, înfofoliţi, cu un ghiozdănel în spate şi glasurile încă neafectate de tonalităţile adolescenţei. Mergeau la „mate”, în sala de alături. Nu i-am mai zărit. Fiind sâmbătă, şcoala era aproape goală. Doar imaginaţia mea mai alerga pe holuri.

Read Full Post »