Feeds:
Articole
Comentarii

Posts Tagged ‘criză’

Nici nu ştiu când au trecut cei 7 ani de când am plecat din presă. Din când în când mă apucă o nostalgie a vremurilor de la ZF, deşi aş fi ipocrită să nu recunosc că acum mi-e relativ bine şi de partea cealaltă a baricadei.

Mă uit însă cu tristeţe la ceea ce se întâmplă în jurul nostru şi mai cu seamă în presă. Crizele de toate felurile au lovit puternic ceea ce altă dată putea fi un loc de muncă decent şi mai ales un loc de exprimare perfect. Sau aproape perfect. Da, ştiu, foştii mei colegi mă vor certa un pic în gând. Nu, dragi colegi, nu am uitat ce salariu aveam atunci şi mă întristează şi mai tare să aflu că acelea de acum sunt doar un pic mai mari. E ca şi cum ne-am fi întors în urmă cu 6-7 ani, nu-i aşa? Nu am uitat nici că şi pe atunci mai întârzia leafa chiar şi cu o săptămnă sau două. Nu am uitat nici că plecam în deplasări fără diurnă şi că pentru a cere o mărire mică mică de salariu aveam coşmaruri o lună. Nu am uitat nici că lucram duminica, dar nici întâlnirile de mai toate conferinţele de presă, nici alergarea lui Nica pe culoarele ministerului sau parlamentului, nici „excursiile” cu ocazia diverselor evenimente internaţionale de unde am venit cu o experienţă net îmbogăţită. Totul pare să se fi schimbat de atunci şi totuşi, imaginea de acum e parcă la fel. Trist. Chiar şi Niculina e la locul ei:). Şi salariile sunt aproape la locul lor. Doar foştii mei colegi nu mai sunt unde erau cum 3-4 ani.

Şi cel mai trist este că, deşi presa părea să fi evoluat exponenţial în următorii ani după plecarea mea de la ZF, crizele naturale sau induse din ultimii ani, inclusiv cea politică (ce, nu credeţi că inflaţia de ziare din perioada 2002-2007 a fost subvenţionată măcar parţial politic?) cumulate cu impotenţa celor mai mulţi manageri din industrie, par să fi dat lovitura de graţie. Cele mai greu lovite par a fi publicaţiile specializate. Financiare, IT, construcţii, auto, tot ce e de nişă şi nu pot servi la alegerile care vin.

Care sunt şansele celor care rămân fără slujbă la ziar? Migrează în online, la cele câteva publicaţii ce oferă content gratuit publicului lor de nişă. Sau migrează în PR (multe dintre jurnaliste caută un astfel e job sau au trecut deja în această barcă). Ori lucrează ca freelanceri pe proiecte externe de copyright sau, în caz excepţional şi cel mai fericit, au ocazia să fie corespondenţi ai unei publicaţii din afară.

E jurnalismul o meserie care moare? Nici vorbă. Şi totuşi ce urmează? O nouă infuzie de capital, dar nu la fel de mare, care să susţină campaniile electorale viitoare? Nu aş miza musai pe asta căci, dacă infuzie va fi, nu prea are a face cu publicaţiile specializate. Şi atunci?

Presa se schimbă. Schimbările sunt radicale şi direcţia este oarecum incertă. Nu doar la noi, ci şi la ei. Acolo unde există management, piaţa de publicitate e mai mare, jurnalişti buni destui şi unde funcţionează foarte bine modelul freelancingului. E incertă pentru că după cum dezbăteam la un moment dat cu câţiva prieteni, s-au schimbat multe în ultimii ani. Şi nu doar că am rămas fără bani din cauza crizei reale sau induse. Ci pentru că lumea are acum acces la mult mai multă informaţie, publicată în diverse medii şi mai ales gratuit. Nu e greu să faci o revoluţie aşa cum au au făcut primele ziare apărute, e mai greu să te pliezi şi să te reinventezi pentru a face faţă uneia ce vine ca un tsunami peste tine. E greu să rămâi la suprafaţă. Şi totuşi unii dintre noi trebuie să o facă, merită să o facă pentru că sunt jurnalişti până în ultima celulă a corpului lor. Nu am o soluţie la hemoragia din presa românasă de astăzi. Nici nu doresc să mă erijez într-un om atoateştiutor sau cu soluţii pentru orice. Am nişte idei, le-am expus poate cui nu trebuie. Dar, dragi prieteni, nu veniţi cu toţii în PR, mai avem nevoie de voi ca jurnalişti, mai vrem să vă citim! Aici sau în altă parte, oriunde vă vor purta destinele.

Anunțuri

Read Full Post »

FMIul vine călare peste noi, la doar câteva zile după ultimele discuţii. De ce? Pentru că „guvernantele” din Piaţa Victoriei nu au înţeles prea bine ce înseamnă reducere de costuri. Sau, mai bine spus, s-au făcut că nu înţeleg.

Au recunoscut astăzi candid că au cam vrut să îi fenteze pe cei de la FMI tăind din joburile vacante, dar pentru care alocaseră bugete pe care le cheltuiau cu drag şi spor, evident. Pe ce? Păi pe indemnizaţii, prime şi al 13lea sau al 14lea salariu al celor care ocupau posturile nevacante. Şi pe diverse alte puncte de interes. Să le zicem „protocol”.

Nici nu trebuie să fii bun manager sau specialist FMI ca să îţi dai seama că „fenta” Guvernului Boc al nşpelea este similară cu o escrocherie ordinară. Dacă stai un pic şi faci o paralelă între o companie privată şi statul român, care ar trebui să funcţioneze după aceleaşi principii economice precum firma, observi că, în ultimul an, statul ne-a furat căciulile tuturor.

1. Companiile au simţit criza pe propria spinare încă de la începutul lui 2009. Unii au văzut-o venind din 2008. Ăia mai deştepţi. Guvernul Boc (primul, al doilea, nici nu mai contează care) nu o vede nici acum. La finalul lui 2008, deştepţii din fruntea ţării spuneau că România nu va trece prin criză. Şi chiar Tăriceanu parcă zicea cum că economia duduie, nu?

2. Începând de la finalul lui 2008, firmele private au redus salariile şi au făcut disponibilizări în 2009. Câte dosare de protecţie în faţa falimentului s-au deschis în 2009? Câte companii au dat faliment? Câţi oameni au rămas fără slujbe? Sigur, toate cifrele astea sunt disponibile la o simplă căutare pe Google.

Ce au făcut „guvernantele” noastre în acest timp? Au cheltuit bani pe alegeri. Fără număr, fără număr. Şi banii, şi alegerile. Nu ţin minte să fi avut vreun an cu o recoltă mai mare de voturi pe cap de locuitor ca 2009.

Prin martie 2009 sau cam pe acolo, don’şoarele „guvernante” s-au trezit că e criză şi că nu mai au bani la buget. Din primăvară până în decembrie au tot ţinut-o într-o ceartă ca la uşa cortului. Prin vară, doamna Udrea (nu am nimic cu dânsa, pe bune) se plimba candidă pe malul mării în picioarele goale, cu căţeluşul de la Cultură după ea. Ştiţi voi, pămpălăul ăla ce habar nu are care sunt casele cu valoare istorică din Bucureşti şi care semnează autorizaţii de demolare ca primaru’.

3. Când şi-au dat seama că situaţia economică în ansamblu este urât mirositoare, companiile (managerii ăia mai deştepţi) au gândit strategii noi. Unele au mers, altele nu. Unii le-au mai ajustat din mers, alţii s-au dus cu ele în gard. Toţi au înţeles că, într-un moment în care veniturile nu le vor creşte pentru că n-au cum, e musai să scadă cheltuielile. Cum? Tăind tot ce nu e prioritar. Să dăm exemple: tăiem primele de la final de an, tăiem teambuildingurile şi petrecerile (pe care le transformăm la o adică în recompense mai ieftine pentru angajaţii stresaţi), tăiem publicitatea (asta da, nu e o soluţie bună mereu dar, când nu ai încotro, o aplici), tai bonurile de benzină la jumătate, reduci parcul auto, negociezi chiriile pe spaţiile comerciale, negociezi masa, negociezi tot ce poţi şi tot aşa. Orice manager aş întreba mi-ar mai da o lista triplă de chestii care pot fi reduse ca să nu ajungi la disponibilizări. În unele cazuri însă s-a ajuns şi acolo, căci la privat legile economiei chiar funcţionează.

Ce a făcut statul între timp? Nu a redus nicio cheltuială. Ba dimpotrivă, sub masca unor reduceri declarative, au mărit costurile în alte părţi. Sunt deja celebre cheltuielile triplate sau cvadruplate la Cotroceni.

A dat statul pe cineva afară până acum, ca să reducă din cheltuieli? Nu. A trimis pe acasă nişte profesori 10 zile. De parcă ei cheltuie cel mai mult în economia asta şi sunt cei mai ineficienţi.

Şi nu numai că nu a redus nicio cheltuială din aparatul administrativ, dar nu a atras nici bani pentru investiţii masive. Majoritatea banilor atraşi de la FMI şi celelalte instituţii au finanţat gaura din buget. Nu am văzut nicio autostradă terminată (ăia 40 km nu se pun, pe bune), deşi cu bani frumoşi atraşi de la UE statul putea da de lucru la greu companiilor de construcţii, astfel încât măcar un domeniu să fi suferit mai puţin. Nu, ei, guvernanţii s-au certat pe şpăgi, guverne, premieri şi campanii electorale. Nu am văzut nicio măsură anticriză care să funcţioneze. Ba, mai mult, au făcut şi cea mai mare greşeală pe care o poate face un stat în vremuri economice tulburi: au mărit taxele şi impozitele (pogeritul – după cum inspirat îl numeşte prietenul Secmerean – a rupt de la „gura” a mii de firme mici care s-au şi închis în 2009) şi au încercat să ia cu japca (uneori le-a şi reuşit) bani care nu aparţineau statului.

4. La finalul lui 2009 şi începutul lui 2010, companiile au trecut la cele mai pesimiste scenarii. Mă rog, cele care mai trăiesc şi nu s-au desfiinţat încă. Multe au intrat în restructurări. Mulţi oameni au rămas pe drumuri. La propriu. Băncile nu te absolvă de plata creditului dacă eşti şomer. Poate îţi dau o perioadă de graţie, dacă ai noroc, până când te angajezi, căci altfel s-ar trezi că sunt companii imobiliare şi nu bănci. Dar oare după ce te reangajezi mai ai cu ce plăti ratele enorme pe care le-ai făcut pe vremea când, la un semn, banca deschidea un ghişeu şi la tine în casă, numai ca să iei de la ea ceva? Un cunoscut care îşi căuta un job zilele trecute îmi spunea că are rate de 1500 euro. Sunt realmente îngrijorată pentru el. Şi sunt convinsă că nu e singurul în situaţia asta.

Ce face statul acum? Ia banii de la FMI, în sfârşit, cu multă întârziere din cauza circului politic. Dar FMIiştii ăştia sunt oarecum nişte gentlemani şi nu spun decât că trebuie reduse costurile aparatului administrativ şi disponibilizaţi vreo 100.000 – 150.000 de oameni angajaţi la stat. Nu spun şi cum să facem lucrul ăsta, că doar engleza e de circulaţie internaţională şi se presupune că la Bucureşti s-a înţeles despre ce e vorba.

La Bucureşti însă vorbele au înţelesuri meşteşugite. 100.000 înseamnă oameni reali sau virtuali. Adică posturi neocupate dar bugetate. Las’ că FMIiştii ăştia e proşti. Le arătăm hârtiile repede, ei nu apucă să se uite bine pe ele, spun yes şi nouă ne intră banii în cont.

Da’ FMIiştii ăştia nu e proşti deloc. Ei au ochiul destul de ager şi probabil că nu e prima dată când diverşi omuleţi din specia Boc au încercat să îi fraierească. Aşa că, dacă la România nu s-a înţeles din prima, mai spunem o dată: daţi afară 100.000 de oameni care stau cu fundul pe scaun prin primării şi diverse direcţii, restructuraţi companiile de stat, că altfel nu mai pupaţi nimic. S-a înţeles? Să sperăm că de data asta da. Căci, oricine ar fi fost în locul lui Boc şi oricine la Finanţe, puteau să vină manageri din zona privată o duzină, o divizie sau o armată ca să le explice cum funcţionează economia, că ei tot se făceau că nu pricepeau dialectul business. Iar noi, tot cu căciula furată rămâneam. Pe frigul ăsta.

Read Full Post »

Praf în ochi

Lumea moare şi baba se piaptănă. Cam aşa face Băselu de vreo câteva zile/luni. Îşi tot dă cu părerea despre creşterea economică a României, despre criză, despre credite, despre toate cele.

Mi-aduc aminte cum era acum vreo 4 ani şi ceva când a fost ales. A mers la primele şedinţe de guvern să îi „motiveze” pe ai lui Tăriceanu. Acum nu merge la şedinţele de guvern că nu mai e nevoie. Boc face treabă bună. Ne ţine pe loc. Pe toţi.

De la alegeri şi până acum nu am văzut nicio acţiune notabilă. Nicio decizie care să rupă gura târgului. Nimic. De la „România va fi ferită de criză” de dinaintea alegerilor şi până la „România nu are nevoie de FMI”, propoziţie recitată de Băselu acu’ câteva luni, ca la grădiniţă, nu am observat nimic în afară de vorbe. Vorbe aruncate fără pic de judecată şi, mai grav, fără a şti realităţile economice din ţara asta şi din lumea asta.

Realităţi de care „alde Pogea” se loveşte cu capul şi nu ştie cum să le rezolve. Ăia au promis măriri salariale când criza era în toi, ăştia dau înapoi căci nu există bani la buget, bugetul e mai chel decât Colina, deficitul e cât China, leul cu greu se lasă strunit. Şi atunci ce să facă dragii de ei? Măresc taxele şi impozitele, făcându-se că nu ştiu din experienţa anilor trecuţi că întotdeauna când dările se măresc şi evaziunea creşte. După ce măresc taxele, bagă şi o normă cu 150% mai mult la tot ce înseamnă organe de control (aka fisc), după ce fac toate astea, elaborează un nou cod fiscal, mai împovărător decât anteriorul, căci, deh, este criză deci statul are nevoie de bani.

Între timp nu se întâmplă nimic. Numai discuţii televizate. Numai preludii. Căci politica e sexy. Lasă să se întrezărească foarte puţin şi nimic esenţial. Restul e praf în ochi.

Read Full Post »

Cum arată criza

Martie 2008: salariul e de x RON.

Iunie 2008: salariul creşte cu y RON.

Septembrie 2008: salariul mai creşte cu y RON, conform planului de majorare.

Octombrie 2008: se sistează măririle.

Decembrie 2008: dispar 2-3 colegi.

Ianuarie 2009: salariul scade la nivelul din martie 2008. Dispar alţi colegi.

Între timp firma a renunţat la externalizări şi veniturile nu par să ajungă nici la jumătate din ce s-a estimat în decembrie. Totul se face în mai puţini oameni, cu mult mai puţini bani.

Între timp, renunţi la vacanţa de iarnă, dar probabil şi la cea de vară şi te rogi să mai ai serviciu mâine. Între timp ratele de la bancă merg în continuare, euro şi dolarul cresc, dobânda nesimţitei de bănci creşte şi ea.

Speri să nu fie nevoie să vinzi maşina că sigur nu ai da-o pe mulţi bani. Speri ca banca să nu mai crească dobânda iar leul să nu mai urce până la cer, ca să mai ai cum să pleăteşti rata la casă. Te disperă faptul că ai mai puţini bani şi chiar dacă nu eşti foarte cheltuitor tot te îngrijorează ziua de mâine.

Ce va urma? Când se va termina? Greu de spus. Nu poţi decât să stai şi să aştepţi. Şi aşteptarea este a naibii de grea.

Disclaimer: Acest text nu are absolut nicio legătură cu grupul de companii la care activez ci doar cu realităţile din anumite sectoare economice româneşti, în special media.

Read Full Post »

E groasă, fraţilor!

Acum câteva luni, după ce au început bursele să pice, când un prieten spunea că e groasă situaţia economică mondială şi că, inevitabil, România va fi afectată, lumea îl lua un pic la mişto. „Hai, mă, că la noi a fost întotdeauna criză! Nu are cum să fie mai rău”. Ei bine, tot cam prin octombrie, începusem să dau peste ştiri de genul Yahoo! dă afară 1500 de oameni, HP concediază câteva mii (ca urmare a fuziunii cu EDS, zic ei), Google taie masa de seară (gratuită) a angajaţilor, Motorola vrea să renunţe la 3000 de angajaţi şi tot aşa.

După care au ieşit la iveală cei 10000 de potenţiale posturi tăiate la Google, alte sute la Electronic Arts, alte zeci de mii la Citigroup. Disponibilizările sunt la ordinea zilei. Încep ştirile cu falimente. Nortel e în vorbe să intre în faliment. General Motors şi-a angajat avocaţi pentru faliment.

Cel mai grav mi se pare ce se întâmplă în industria auto, poate chiar mai grav decât în domeniul financiar-bancar şi bursier. Am citit astăzi, incitată de o afirmaţie pe care un amic a pus-o pe Twitter, ultimul raport de la ACEA (Asociaţia Europeană a Producătorilor Auto). Înregistrările de maşini noi au scăzut în noiembrie 2008 faţă de noiembrie 2007 cu aproape 26%. Atenţie însă: în România, scăderea a fost de 53,1%. Cu alte cuvinte, românii au înregistrat maşini noi la jumătate faţă de 2007, în aceeaşi lună.

Ce înseamnă asta? Că veniturile importatorilor şi dealerilor au scăzut probabil cu jumătate sau chiar mai mult. Că scăderea veniturilor este însoţită obligatoriu de o tăiere drastică a costurilor pentru a preveni sau contracara intrarea pe pierderi. Nu ştiu foarte bine business-ul auto dar pricep cum merg afacerile cât de cât. Şi cunoştinţele mele de business mă determină să deduc de aici următoarele:

  • firmele auto vor tăia la sânge toate cheltuielile neesenţiale şi aici intră şi bugetul de publicitate
  • firmele auto vor închide showroom-uri: jumătate din ele
  • firmele auto vor da afară angajaţi: jumătate din ei
  • unele firme auto se vor contopi într-una singură sau vor falimenta

Consecinţele sunt următoarele: firmele producătoare de piese vor avea şi ele de suferit, poate nu atât de mult căci vor mai vinde celor care au deja maşini, firmele care trăiesc din reclame la maşini îşi vor vedea bugetele tăiate cu cel puţin 50%. În funcţie de diversitatea clienţilor şi a nişelor pe care operează vor supravieţui sau nu. Orice alte firme care au clienţi în industria auto vor avea de suferit pentru că bugetele de „orice nu e vital pentru supravieţuire” vor fi date de pereţi.

Efectul este de domino şi el se repetă cu o amploare similară sau mai mică în alte industrii.

Nu mai dau şi exemplul construcţiilor şi al domeniului imobiliar care a fost printre primele care s-au năruit după ce băncile nu au mai dat credite.

Cum bine spunea cineva acum câteva zile: avem un corp prin care nu prea mai circulă sângele, adică banii. Dacă inima nu mai pompează, adio.

Nu sunt de fel o pesimistă, de obicei văd lucrurile destul de roz, dar acum e absolut evident că ele sunt negre.

Read Full Post »

Scandal la Nokia?

Văd astăzi la metrou un ziar la cineva unde scria cu litere de-o şchioapă: Teroare la Nokia…bla bla. Nu am apucat să citesc până la capăt titlul căci omul a schimbat pagina.

Curiozitatea care mă caracterizează m-a îndemnat să caut pe Internet articolul şi l-am găsit aici.  În afară de faptul că e vorba de un tabloid pe care nu-l cred în ruptul capului, mă tot întreb de câteva minute: oare Nokia nu are un departament de comunicare aici, dacă tot a deschis o ditai fabrica? Oare cum sunt posibile astfel de derapaje la o companie atât de mare, care are atât de multă grijă de imaginea ei?

Ok, era de aşteptat ca, după scăderea masivă a consumului la nivel mondial, să mai fie şi disponibilizări sau perioade de şomaj tehnic. Dar de aici şi până la a refuza să comentezi, astfel încât să dai prilej tabloidelor să imflameze situaţia, e cale lungă. Părerea mea.

Read Full Post »

Cine spunea că lumea IT va fi ferită de criza financiară/economică mondială? Astăzi am citit două articole care spun multe dacă ştii cum să le interpretezi:

  • Google elimină masa gratuită de seară, informaţie aflată via Dan, pentru a face reduceri de costuri. Păstrează încă micul dejun şi prânzul 😀 .
  • Symantec trebuie, de asemenea, să reducă costurile cu salariile şi va disponibiliza sute de angajaţi.

În ultimele săptămâni, câteva nume mari au făcut anunţuri asemănătoare: Yahoo! (disponibilizează 10% din personal), Electronic Arts (6%), Motorola 3000 şi HP vreo 25-26 de mii de angajaţi. Da, bine, HP spune că e urmare a înghiţirii EDS şi aşa e şi normal, ca după o fuziune să mai dea şi afară. Totuşi, în nişte vremuri normale, eu cred ca ar fi fost mai puţini disponibilizaţi.

Aşa şi? Citesc deja întrebarea în mintea multora. Păi, să vă explic. Când se prefigurează o criză, primele măsuri care se iau de către firme vizează reducerea drastică a costurilor. Cu cât imaginea despre criza care se vede venind sau care e trăită în direct este mai neagră, cu atât şi firmele sunt nevoite să taie mai mult.

Cum face manageru’ firmei x? Se uită în bugetul de anu’ ăsta şi ce vede el: costurile cu beneficiile angajaţilor (într-o firmă IT producătoare şi nu revânzătoare, aceste costuri sunt cele mai mari), aici intrând nu doar salariile ci şi bonusurile, mesele gratuite, asigurările private etc etc. Alături de ele mai vede costurile de marketing (în special publicitatea şi evenimentele, pe care le organizează sau la care participă).

Să zicem că are de redus costurile de la 10 milioane de euro la 7 milioane de euro. De undeva trebuie să scoată alea 3 milioane pe care anu’ ăsta i-a cheltuit şi la anu’ trebuie să îi ţină la teşcherea ca să facă faţă reducerii veniturilor din vânzări şi să mai iasă şi pe plus.

De unde ia managerul ăsta cele 3 milioane? Păi se uită la costurile cu angajaţii şi vede el că, pe lângă salarii mai sunt diverse beneficii cu care ani la rând s-a poziţionat ca un angajator mai de soi decât ceilalţi de pe piaţa forţei de muncă. Mai mult, vede că în bugetul de anu’ ăsta erau prevăzute nişte creşteri salariale pe care le-a operat la început de an. Se uită şi în bugetul de marketing şi vede că din alea 10 milioane, aproape un milion s-a „scurs” în publicitate, evenimente, PR, web marketing etc etc. Restul cheltuielilor, adică pe HR şi traininguri, administrative, de logistică, juridice, plus chiria pentru sediu/sedii se mai ridică şi ele pe la vreun milion – două. Dar, 7-8 din 10 sunt cu forţa de muncă. Că d-aia e firmă IT, ca să pună creierele la muncă 🙂

Brusc, managerul trebuie să reducă cu 3 cele 10 milioane costuri. Dacă se apucă să taie un pic de colo, un pic de colo nu ajunge nicăieri. Că alea 3 milioane sunt ca balastul. Şi decât să se scufunde barca, mai bine arunci din balast. Aşa şi managerul, trebuie să arunce sacii dar cu atenţie încât să nu se clatine barca şi să ia cumva apă. Primele care sunt eliminate automat din buget vor fi măririle salariale. La concurenţă cu beneficiile. La ce-i mai trebuie companiei tichie de mărgăritar dacă se vede în faţa unui zid cu apă pe care scrie „la anu’ vei avea venituri cu -30%?”, spre exemplu? Şi oamenii vor accepta o amânare a măririlor salariale, o masă mai puţin sau o asigurare medicală în minus decât să rămână fără loc de muncă.

De ce nu taie din start din bugetul de marketing? Pentru că de marketing va avea nevoie ca să vândă. Că doar nu îşi va scoate angajaţii pe stradă ca să vândă produse la trecători, nu? Iar dacă circumciziile operate la costurile cu angajaţii nu rezolvă problema celor 3 milioane de euro, atunci va reduce şi din costurile cu marketingul. Spre exemplu, va participa la mai puţine conferinţe, se va orienta cât se poate de mult pe webinarii şi va tăia la sânge sponsorizările. Va tăia din publicitatea care are un return îndelungat sau incert. Va muta o parte din publicitatea convenţională în publicitate neconvenţională. Va încerca să fie mai creativă şi să cheltuie mai puţini bani. De fapt, când ai buget de marketing mai mic, automat eşti nevoit să fii mai creativ 🙂

Concomitent, managerul se mai uită şi la numărul de joburi şi se gândeşte: „ok, de câţi oameni am nevoie ca să trec peste furtuna asta”? De n. Daca n e mai mare decât ce are acum, atunci va continua să angajaze şi taie din părţile expuse mai sus. Dacă n e mai mic, atunci va lua în calcul şi disponibilizări. De fapt, depinde foarte mult cât de aproape de os e cuţitul dar, de obicei, dacă se anunţă disponibilizări, atunci e destul de sigur că deja s-au aruncat ceilalţi saci peste bord şi tot mai era nevoie de o ajustare.

Trist, dar asta e realitatea în business. În momentul în care finanţele, inima economiilor mondiale, sunt în cădere liberă, pieţele de capital sunt în degringoladă, toată lumea păstrează cash pentru uz propriu şi nimeni nu mai vrea să împrumute/investească în aproape nimic, atunci astfel de restructurări sunt la ordinea zilei.

Şi, pentru că văd că e o frază la modă: „pe timp de criză există şi oportunităţi”. Prima: dacă stai pe o pătură de cash, atunci poţi face achiziţii avantajoase. A doua: dacă ştii cum să-i faci pe unii să piardă mai puţini bani, ocupă-te de ei. În următoarele luni cred că vom vedea cele mai spectaculoase avalanşe de ştiri: reduceri de beneficii, disponibilizări, falimente dar şi achiziţii care mai de care mai grele. Va fi extrem de clar: cine nu are forţă financiară va fi înghiţit, în cel mai fericit caz. Iar cei care au acum bani cash sunt viitorii miliardari ai planetei.

Pentru câteva secunde parcă îmi pare rău că nu mai lucrez la ziar 🙂

Read Full Post »

Older Posts »