Suntem permanent într-un du-te vino şi trecem cu vederea lucruri cu adevărat frumoase, lucruri care ne-ar putea însenina ziua, viaţa, dar pe care pur şi simplu nu le vedem. Nu le vedem pentru că suntem prea conectaţi la lumea noastră şi refuzăm pur şi simplu să vedem lumea aia mai mare. Ne e bine aşa cum ne e şi refuzăm sau nu ne dăm seama că ne poate fi şi mai bine.
Când a fost oare ultima oară când ne-am abătut paşii printr-un parc ca să respirăm aerul curat adus de vânticelul care bate printre ramuri? Câte zile în şir am respirat doar aerul stătut din cutiile noastre de chibrituri, după cele 8-9 sau 10 ore în care am trăit la 18-20 de grade în clădirile de birouri din cealaltă parte a oraşului?
Ce poate fi mai frumos decât un râset de copil? Când ne-am oprit oare din drumurile noastre zilnice ca să ascultăm un hohotit zglobiu? Ne-am deschis oare inima ca să ne bucurăm împreună cu el? Ne-am destupat oare urechile ca să îl auzim?
Când a fost ultima oară când am plantat o floare sau când am deschis pur şi simplu fereastra numai ca să ascultăm ciripitul mierelelor? Ştiaţi oare că există mierle în Bucureşti şi încă multe?
Când a fost oare ultima oară când am băgat de seamă copacii pe sub care trecem zilnic? Eu am descoperit acum câteva săptămâni că în cartierul în care stau sunt zeci de exemplare dintr-o specie de copac despre care nici măcar nu ştiam cum se numeşte deşi florile lui miroseau grozav.
Când a fost ultima dată când ne-am lăsat învăluiţi de mirosul ierbii proaspăt cosite? Sau de aroma căpşunilor frumos aşezate în lădiţele precupeţei?
Câţi ani au trecut de când nu ne-am mai bucurat cu adevărat de viaţă?
TheBride's Weblog 