Feeds:
Articole
Comentarii

E clar că nu va mai merge mult timp minciunica asta cu raportările la hectar. Nu e posibil să spui despre un ziar că, în ciuda faptului că are tirajul x este citit, în medie, de 18x oameni. E ca şi cum fiind într-un vagon de metrou îţi citesc ziarul toţi vecinii din jurul tău şi cei de vizavi sau din vagonul celălalt. Şi nu toţi cititorii de ziare merg cu metroul sau cu tramvaiul. Şi nici poanta cu „citesc ceilalţi 17 colegi de birou” nu ţine.

Presa a intrat într-un cerc vicios aproape perfect închis. Managementul vrea să taie costurile, dă oameni buni afară sau le scad masiv salariile, angajează studenţi fără experienţă la scris, conţinutul produs este de 2 bani, cu foarte mici excepţii. Piaţa de publicitate e jos pentru că firmele nu mai au bani de marketing şi pentru că nu vor să investească în ziare sau reviste slabe la conţinut. Dacă nu vin bani din publicitate, atunci hai să scoatem cărţi, DVDuri, poveşti etc. Nu merge mult nici schema asta. Oamenii şi-au umplut bibliotecile, s-au prins că un Kindle e mai încăpător şi mai trendy, sau pur şi simplu nu mai au chef să dea bani pe atâta „cultură”. Şi şi-au şi pierdut încrederea în ziare. Nu mai cred pe nimeni, ştiu că toţi patronii din presă sau aproape toţi sunt afiliaţi politic, nu îi mai interesează aşa de mult publicaţiile generaliste şi preferă tabloidele (o anumită parte a publicului) sau publicaţiile specializate (o altă parte a publicului, niciodată aceeaşi). Deci scade tirajul, cu tot cu cărţi. Deci, iarăşi avem pierderi, iar trebuie să reducem costurile, iar dăm oameni afară, dar nu mai avem ce să mai dăm. Aşa că ne mutăm online.

Cu iluzia că un ziar online e mai ieftin ca şi cost, mulţi taie costurile cu tipografia şi se mută exclusiv pe Internet. Dar publicitarii încă nu investesc atâţia bani online pentru că publicitatea online se vinde încă ieftin şi pentru că Internetul nu are atâta acoperire cum are … printul sau TVul. Sau cel puţin cum se spune prin diverse raportări la hectar că are.

Şi atunci care e viitorul? Unele ziare încă se zbat să iasă pe print şi să iasă pe profit. Invetează tot felul de pachete premium, doar doar şi-or păstra abonaţii. Numai că unii abonaţi (ca mine, spre exemplu) nu mai au chef să aştepte ca poşta sau alt distribuitor de presă să îi aducă ziarul la ora 12 şi vor să citească totul online, de pe smartăhone, din metrou, de pe tabletă, la o cafea, sau chiar de la birou, dar în prima oră de când au ajuns la muncă.

Vorbeam cu un şef de ziar astăzi şi îi explicam toate aceste probleme. Personal apreciez foarte mult modalitatea WSJE de a împăca şi capra şi varza şi de a vinde ziarul în 3 moduri: abonament la ediţia tipărită, abonament la ediţia online sau abonament la ambele, cu reducerile respective. Ce îi opreşte şi pe ei să facă la fel?

Mulţi cred probabil că şi-ar canibaliza piaţa de abonamente. Dar nu e chiar aşa. Eu nu o să-mi mai fac abonament la ziarul tipărit. Din mai multe motive. Ajunge târziu, e mare şi nu am chef să îl frunzăresc, ediţia online are mai multe ştiri şi e uşor de parcurs şi o pot citi pe drum. Aşa că aş plăti un abonament pentru ediţia online, dar decent, nu 1000 de euro pe an.

Ca urmare, pe mine ca şi cititor, presa trebuie să mă prindă cu un conţinut de calitate, nu ştiri furate de la unul la altul, scrise în 2-3 minute şi date repede online pe principiul „am fost primul care a dat ştirea”. Prefer un articol lucrat, dezvoltat, muncit. Da, ştiu, pentru asta ai nevoie de mai mulţi oameni pe care nu îi poţi plăti foarte bine pentru că e criză şi intrăm iarăşi în acelaşi cerc vicios. Dar oare s-a gândit cineva să folosească schema cu freelancerii care în alte părţi ale lumii funcţionează foarte bine? Că tu, ca manager, ai avea atunci de plătit doar pentru articolele foarte bune. Plăteşti bine dar ai calitate. Ai calitate, ai cititori. Offline şi online. Ai cititori buni şi raportaţi pe bune, ai publicitate, căci eşti credibil. Deci o duci bine. Poţi să îţi permiţi să măreşti numărul de pagini, să inventenzi secţiuni exclusive pe online, să faci o grămadă de chestii care să îţi crească per total calitatea publicaţiei integrate, offline şi online. Dar pentru asta nu trebuie să disperi că piaţa de publicitate e jos, ci să o faci să urce chiar schimbând modelul de business. Iar dacă eşti deştept şi o faci primul, dacă te schimbi primul, dacă devii bun, te vinzi scump şi iei cea mai mare felie de tort. Cam ca în războiul Apple şi Google versus Nokia.

Anunțuri

Două săptămâni am stat departe de PCul de acasă şi foarte aproape de un MacBook Air. L-am predat luni. Astăzi e joi şi în fiecare seară i-am resimţit lipsa. Îmi plăcea ideea că stau în vârful patului şi butonez în linişte la blog, la Webkinz, la facebook şi alte cele. Îmi plăcea că tastura aia nu făcea niciun pic de zgomot şi nu trezeam copilul. Îmi plăcea atât de mult pad-ul încât nu am mai ştiut să îl folosesc pe cel de la Vaio:). Mi-a plăcut că se mişcă surprinzător de bine la grafică deşi este Air şi nu Pro.

Nu mi-a plăcut că nu am reuşit să dau poze jos din telefonul Samsung Galaxy S. Spre deosebire de PC, nu mi-l vedea nici ca storage extern. Nu mai zic că singura opţiune sugerată de Apple era un cont de trial pe 60 de zile la MobileMe care conecta toate device-urile marca Apple, doar că eu nu aveam iPhone. Era ultima seară cu Air acasă şi recunosc că după 10 minute de căutări am abandonat. Sigur găseam o soluţie, chiar şi dacă ar fi fost să instalez Kies, softul de la Samsung, pe Mac.

Mi-a plăcut la nebunie că bateria îmi dădea o autonomie enormă faţă de alte laptopuri şi îmi mai plăcea la MacBook Air încărcătorul. Nu doar că avea max 200 de grame, dar mufa ce se conecta la laptop pentru încărcare era magnetică. Pur şi simplu potriveai mufa în slotul de încărcare, iar dacă întâmplător cineva dădea peste firul de la încărcător, acesta se deconecta instantaneu de la laptop, fără nici cel mai misc risc ca Air-ul să fie aruncat pe jos.

Mi-a plăcut că era uşor, atât de uşor încât l-aş fi cărat cu mine peste tot oricând. Nu am fost foarte fericită cu eranul de 11 inch pentru că fonturile mi se păreau cam mici şi oricât am butonat prin setările browserului nu am reuşit să le fac să crească:). Dar sunt sigură că există o soluţie şi la această problemă.

Dacă vreţi un review mai amplu al Mac-ului testat, găsiţi pe BusinessCover.ro şi pe viitor probabil la prietenul Bogdan.

Eu l-am trecut deja pe lista de achiziţii, iar o prietenă l-a comandat de la Apple Canada:). Unde dai şi unde crapă, ca să zic aşa. 😛

Tare de tot la MacBook Air-ul de test este că nu e chiar aşa de light cum pare la prima vedere şi nu mă refer aici la greutate:). În ultimele zile a încăput pe mâinile prinţului consort care a instalat pe el suita CS5 de la Adobe şi Final Cut Pro. S-a jucat mai mult cu Photoshopul deocamdată și vreau să zic că pornește în mai puțin de 10 secunde. E mai rapid chiar și decât desktopul pe care îl are la redacție și care e special pentru grafică.

În seara asta am experimentat însă și primul blocaj care a necesitat o oprire forțată din butonul de start. Safari nu se înțelege prea bine cu Firefox dacă sunt ambele pornite. Un mesaj de instalare a unui toolbar în Firefox a făcut ca Safari să nu mai miște deloc.

În schimb, merge perfect pe el Open Office, dar cred că m-aș simți mai confortabil cu un Microsoft Office pentru Mac. Probabil pentru că nu sunt învățată cu Open Office. Pe de altă parte, jucându-mă în fiecare seară cu Air-ul am ajuns să nu mai știu să folosesc pad-ul de pe laptopul de la serviciu și să încurc scurtăturile din tastatură:).

Sunt și câteva lucruri care îmi lipsesc însă de la PC: complexitatea softurilor Microsoft:). Îmi lipșește stilul de calendar profi din Outlook, spre exemplu. În rest…la cât de complicat este Office 2010 cred că aș prinde repede scurtăturile din Open Office:).

La blogging e perfect, îmi place nespus de mult tastatura, știu că am mai spus-o. Mi-ar plăcea să am fonturile mai mari, mai potrivite cu dioptriile mele. Chiar dacă pot face zoom rapid printr-o mișcare stil ciupire a pad-ului, exact ca pe iPhone, și chiar dacă în principiu poți seta mărimea fontului din meniul browserului Safari, tot mi se pare că ecranul de 11 inch e cam mic. Dar, dimensiunile ajută la portabilitate. E perfect pentru cărat toată ziua peste tot. Te simți extrem de confortabil cu doar un kilogram în geantă și încă 200 de grame probabil cât cântărește încărcătorul pe care nici măcar nu trebuie să îl iei întotdeauna cu tine. Astăzi remarcam că geanta în care transport Sony Vaio care, apropos, cred că are cam 3,5 kg cu tot cu încărcător, este ea singură mai grea decât MacBook Air. E cu adevărat portabil, nu doar înlocuitor de desktop, și e foarte puternic pentru un laptop atât de mic și de ușor. (va urma)

Week-end. Îmi zic: storc Air-ul. Am două zile libere, îl „alerg” ca să văd cât de mult duce. Right. În week-end-ul ăsta parcă s-au strâns toate problemele dintr-o viaţă şi s-au aglomerat în două zile. Aşa încât nu am reuşit să îl butonez mai mult de jumătate de oreă în fiecare zi. Şi culmea, copilul nu şi-a dezvoltat încă nicio fobie faţă de noua jucărie. Dacă mă aşez cu Air-ul în pat şi îl butonez, vine şi se cuibăreşte lângă mine să vadă ce fac. De câteva ori era să se aşeze pe el :P. De obicei nu îi place când mă aşez la computer. Dar la Air nu zice nici pâs. De fapt, zice „cutu” când îl vede:P.

A, nu v-am zis de „cutu”? Într-o seară eram într-un magazin iMedio şi copilul ia de pe raft un căţel. Aproape să plece cu el din magazin. Mă rog, l-am cumpărat şi la casă am văzut că este un Webkinz. Nu ştiţi ce e Webkinz? Ooooo…Este un business fenomenal. Gândit fenomenal. De 3-4 zile mă tot chinui să văd până unde merge. Clientul-ţintă sunt copiii şi părinţii lor. Copiii mai mărişori, aş spune, dar iată că, prin ricoşeu, ajung să aibă şi clienţi mult mai tineri de 5-6 ani.

Copilul de obicei alege un animăluţ Webkinz care are ataşat un cod. Cu codul intră pe net, pe site-ul firmei, îşi creează un cont şi înregistrează animăluţul acolo. De fapt, îl adoptă. Adopţia durează 1 an sau cel puţin aşa am înţeles. Timp în care animăluţul Webkinz trebuie hrănit, distrat, posesorul său câştigând bani virtuali prin jocuri online şi diverse concursuri de cunoştinţe generale, iar, atunci când rămâne fără bani, poate ruga părinţii să cotizeze cu bani reali pentru cumpărarea a diverse lucruri pentru confortul virtual al animăluţului. Şi fiecare animăluţ cumpărat din magazin real vine cu un nou cod. Poţi să îţi faci pe net o întreagă menajerie. Recunoaşteţi modelul? E un fel de WoW pentru copii, nu-i aşa, doar că mai social şi mai puţin războinic?

Copilul meu s-a prins repede că noul ei Cutu are un echivalent virtual şi dacă ăi spun hai să vedem ce face Cutu, imediat se înfiinţează lângă Air, cu ochii căscaţi ca să îl vadă pe Cutu al ei fugind peste tot şi sărind la trambulină. Nu mai spun cât e de încântată când o întreb ce hăinuţe să mai cumpărăm căţelului virtual, evident, cu banii virtuali obţinuţi de mami prin diverse joculeţe ce le-au înlocuit cu succes pe cele de la cafeaua de dimineaţă, de pe PC.

Aşa că, în week-end, oricât de aglomerată am fost a trebuit să intru măcar o jumătate de oră în fiecare zi ca să văd ce face Cutu şi să mai fac nişte bani pentru deplina satisfacţie a pet-ului.

Astăzi de dimineaţă m-a anunţat prinţu’ consort că a instalat pe Air suita CS5, de test, şi că funcţionează foarte bine. Îl pun diseară să îmi demonstreze căci asta chiar ar fi o chestie nemaipomenită. 🙂

Nu ştiu dacă am mai spus, dar în afara autonomiei excepţionale pe care o are jucăria, pad-ul de la MacBook Air e foarte şmecher. Cu două degete poţi face scroll la pagini, fără a mai folosi cursorul. Cu patru degete, Air-ul îţi afişează toate ferestrele deschise în browser, spre exemplu, astfel încât poţi alege pe care să te muţi sau pe care să o închizi. Printr-un fel de ciupitură faci zoom. Prin apăsare pe stanga se face click stânga, prin apăsare pe partea dreaptă se face click dreapta. Chestia asta e aşa de prietenoasă şi de addictive încât, de vineri până astăzi, am uitat că la Sony Vaio pe care îl am pe birou, pad-ul nu funcţionează aşa şi, mai are în partea de jos două butoane pe care trebuie să apeşi pentru click stânga şi dreapta.

Poţi ataşa şi mouse, dar nu e mereu nevoie. Poţi lucra pe Air fără el o bună bucată de vreme. Şi dacă îi înfigi în USB un nano receiver de la un mouse Logitech, nu caută driver sau altă tâmpenie şi nu stă să îl instaleze 1000 de ani, atât cât a durat de dimineaţă ca laptopul de la birou să îmi vadă din nou mouse-ul. (va urma)

 

E greu să fii mare pe o piaţă. Mai ales de la un anumit punct încolo. Să zicem că eşti start-up sau eşti firmă mare, dar foarte la început pe o anumită piaţă. O formezi, o creşti şi creşti şi tu business-ul odată cu ea. Vine un moment când, în funcţie de domeniu, apare un concurent sau doi. Piaţa nu se fragmentează şi dacă e loc de creştere e loc şi pentru 2 sau 3 competitori. E mai greu să obţii creşteri de 300% la hectar pentru că piaţa ce a crescut până atunci cu 350% se împarte la 3, dar oricum poţi raporta nişte evoluţii spectaculoase de la an la an. Totul e bine şi frumos până când piaţa ajunge la un anumit grad de saturaţie. Nu mai merge cum mergea înainte. Începi să inovezi, să inventezi produse noi. Îţi mai vin nişte clienţi, mai faci oferte, mai scazi din marjă, dar nu îţi convine deloc să mai dai din felia ta de prăjitură unuia mai mic, cu al cărui mod de acţiune şi strategie nu prea eşti familiar (cum eşti în cazul celorlalţi 1-2 competitori majori cu care te lupţi de ani buni pe alte pieţe) sau chiar dacă te hotărăşti să îi dai, ţii tare la preţ. Deh, piaţa nu mai creşte cum creştea şi vrei să păstrezi marjele cât mai sus. Nimic nu e de condamnat în comportamentul ăsta. Cât timp e legal, acţionezi cum e mai bine pentru business-ul tău. Dar e legal? Asta rămâne de văzut.

Doar că la un moment dat vine criza. Acum există o presiune triplă asupra tarifelor, deci şi a marjelor de profit. Una vine dinspre piaţă care oricum s-a maturizat şi nu mai ai cui vinde atât de mult. Alta vine dinspre UE care pune biciul pe toţi cei ca tine, în interesul consumatorilor comunitari. A treia vine dinspre consumator care, odată rămas fără 10-20-30% din salariu, vrea să îşi reducă cheltuielile. Colac peste pupăză, când e criza mai acută şi încasările pe pantă descendentă, vine statul român să îţi zică că îi datorezi nişte bani pentru că, zice el, nu ai vrut să vinzi felia de tort la preţul pe care ţi l-a impus pe vremea când piaţa era înfloritoare.

Ce faci? O a patra sursă de presiune e prea mult. Chemi ajutoare, suni un prieten, care întâmplător voia oricum să vină să te viziteze şi care, tot întâmplător este ditamai CEOul. Deci capo di tutti capi (sper că aşa se scrie, nu ştiu italiană). Şi ce face prietenul chemat în ajutor? Se duce la câinele care mai mult latră decât muşcă şi îşi arată caninii de coiot. Rânjeşte un pic, se zburleşte un pic şi şantajează un pic mai mult. Cu alte cuvinte, statule român, vrei să îmi bagi mâna în buzunar? Păi, hai să negociem. Tu îmi iei x bani, eu aveam de gând să investesc x + y bani, în care y e mai mare decât x. În condiţiile în care tu îmi iei x, atunci y e în pericol să tindă căre zero sau către o sumă atât de nesemnificativă încât va lăsa pe drumuri z oameni. Fără acei y bani şi cu acei z oameni care vor rămâne fără loc de muncă, PIBul tău va fi pe minus cu … nu vrei să ştii cu cât. Deci, cum facem? Îmi mai iei cei x bani? Şi de aici încep negocierile.

Ei, mai grav e când astfel de acţiuni transpiră prin presă, aşa cum s-a întâmplat în ultimele zile. Că, deh, practicile monopoliste deconspirate şi şantajul nu prea fac bine la imagine. Nu are sens să dau nume căci practicile monopoliste aici şi aiurea au existat dintotdeauna, fac parte din business, ca să zic aşa. Iar textul este doar o ilustrare a unor gânduri care mi-au trecut prin cap imediat după ce am citit o ştire pe un site financiar. Sunt curioasă cum vor rezolva oamenii de la comunicare criza care abia începe. Căci câini care muşcă şi nu doar latră sunt pretutindeni şi abia aşteaptă ocazia să o facă.

Trecu și ziua a treia fără PC. Nu am mai suferit după jocuri:). Nu prea am avut timp. Dar aseară am aflat că prințu’ consort a reușit să instaleze câteva. Funny este că, spre deosebire de Windows, ca să instalezi un program dintr-o arhivă .zip, nu trebuie să desfaci arhiva. Dai click pe executabilul din arhivă şi aplicaţia porneşte. Pare că nu se instalează nimic, de fapt. Nu am avut timp să scotocesc, dar cred că nici regiştri sau chestii de-ale Windozei nu există replicate pe Mac OS.

Overall mi se pare mult mai uşor de utilizat de către un om obişnuit care nu are chef să se complice şi nici cunoştinţe avansate despre sistemul de operare.

Jocurile merg, ca şi pe PCul de acasă, dar mult mai repede:), doar că a trebuit să ataşez la Air un mouse şi nu am găsit prin casă unul nemaipomenit încât am abandonat după câteva minute. În schimb, am descoperit o chestie foarte funny. Are un progrămel, iPhoto parcă, cu care îţi poi face poze singur, cu camera web încorporată. Diseară promit să încerc că editez un filmuleţ cu iMovie. Să vedem ce iese.

Începe să îmi placă din ce în ce mai mult jucăria. Mai ales când iese din stand-by în câteva zecimi de secundă şi când îmi afişează o autonomie de 5 ore şi ceva, cu bateria neîncărcată la maximum. 🙂

 

 

Ziua doi fără PCul de acasă. Încep să-mi dau seama cam cum e cu Mac OS. Noroc cu prietenul Vali care m-a luminat cum să scriu texte cu diacritice și cum să fac fereastra de browse mare cât tot ecranul. Recunosc sincer că nu prea am avut timp să butonez astăzi MacBook Air-ul primit, decât seara târziu când n-am făcut decât să navighez pe net în căutarea unei vacanțe. E clar că primăvara stă pe aproape. Deja am ajuns să mă gândesc că aș vrea să ajungem în 3 locuri în vara-toamna asta:). Un Air ar fi minunat pentru vacanță. E atât de ușor încât ieri aproape că am uitat că îl am în rucsacul de pe umăr.

Cea mai mare surpriză de până acum a fost bateria care conferă Air-ului o autonomie de 5-6 ore de lucru, ceea ce pentru mine e uimitor având în vedere că Sony Vaio de la birou nu a depășit, de nou, 2 ore, iar în primele luni autonomia s-a redus la 10-15 minute.

Nu am apucat încă să văd dacă MacBook Air-ul primit în teste poate duce programe mai grele, precum Photoshop sau InDesign. Prințu’ consort a promis că se ocupă. Deocamdată încă mai sufăr după jocurile de la cafeaua de dimineață:(. A doua zi de sevraj. Deja am început să stau mai mult pe net și prevăd că voi înlocui jocurile cu sesiuni repetate de shopping în magazinele cu jucării. (va urma)