Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘D’ale şoferilor’ Category

Eu sunt printre cetățenii – pieton și șofer – care obișnuiesc să informez Brigada Poliției Rutiere când mi se întâmplă ceva urât în trafic. Mai ales atunci când unii șoferi mai șmecheri vot să-și testeze roțile sau airbagurile pe oasele mele.

Acum câteva luni un tip cu BMW X5 sau X6 era să treacă peste mine pe o trece de pietoni de la Eroilor. Am făcut sesizare la Poliție și după un timp am văzut să un echipaj de la Rutieră se postează destul de frecvent în acea zonă. Am început să mă simt un pic mai în siguranță, dar cam atât. După un timp m-a sunat o domnișoară polițistă să mă informeze că l-au chemat la secție pe respectivul și i-au dat avertisment. M-a informat, de asemenea, că nu pot face mai mult pentru că nu am cum să aduc probe împotriva șoferului de BMW. Am primit chiar și răspuns scris.

După o vreme, pe Bd. Dimitrie Pompei, în dreptul Iride, o blondă de vreo 20 și ceva de ani, la volanul unui Matiz cu numărul B26VUS a accelerat în apropierea trecerii de pietoni pe care mă aflam deja împreună cu o colegă de birou. Supremă aroganță față de pieton pentru că la doar 5 metri mai departe a întors mașina pentru a o parca pe trotuar. Degeaba chemam atunci Poliția pentru că tot nu aveam probe deși aveam martor. Așa că i-am făcut și ei sesizare sugerând Poliției să pună o cameră de supraveghere acolo.

Astăză primesc un telefon de la un domn polițist care mă anunță că a chemat domnița la secție, i-a dat un avertisment și gata. În privința camerei, la acea trecere de pietoni există cameră de supraveghere dar ea aparține Primăriei și proba nu este omologată. Exact așa cum ați citit, așa mi-a spus polițistul la telefon.

Întrebarea mea firească este: de ce Primăria a dat atâția bani pe camerele alea dacă ele nu pot fi folosite pentru amendarea celor care încalcă legea, fie că nu opresc la trecerea de pietoni, fie că trec pe roșu sau fură mașini? Este evident că Poliția nu are suficiente cadre pentru a trimite pe teren mai multe echipaje. Dar atunci de ce nu folosesc infrastructura primăriei? La ce sunt folosite până la urmă acele camere montate pe stâlpi și pe blocuri?

 

Anunțuri

Read Full Post »

3 iunie 2010. În câteva zile urma să împlinim 9 ani de la oficierea căsătoriei noastre. Mai exact, pe 9 iunie. 9 iunie, 9 ani. Ce facem? Şi îmi tună prin cap să mergem în vacanţă. Numai noi doi, eu şi cu prinţu’ consort. 4-5 zile. Fără junioarea pe care urma să o plasăm la bunici.

Zis şi făcut. De fapt, nu am zis nimic până dupa-amiaza aceleeaşi zile. În câteva ore am hotărât (pe baza costurilor, evident) că mi-ar plăcea să revăd Olanda. Prinţu’ consort nu fusese pe acolo niciodată, aşa că bănuiam că propunerea nu va fi refuzată.

Olanda e prima ţară civilizată pe care am vizitat-o din 1990 încoace, aşa că e ca un fel de primă iubire. Cât despre Amsterdam…I love it.

În 2-3 zile totul era hotărât, biletele rezervate, hotelul booked. Bugetul fixat. Bunicii avertizaţi că urmează două săptămâni de foc :).

După experienţele din ultimii ani, am ales, evident, să organizăm concediul pe cont propriu. Fără agenţie, fără bătăi de cap. Internetul e cea mai bună agenţie de turism.

Avionul: cu KLM că a fost mai ieftin. Adică 350 euroi pentru 2 adulţi, dus-întors. La Tarom, scorul era de cel putin 600 euro. Ne-a convenit KLM pentru că era zbor direct, cu plecare pe la 2 PM şi întoarce la 8 PM, aşa că aveam la dispoziţie 4 zile şi jumătate de umblat. Alternativa era să mergem cu BlueAir prin Bruxelles şi apoi cu trenul, dar nu aveam atât de mult timp la dispoziţie.

Cazarea: Ca şi la Viena, prin Yeego.com, mai ales că am putut folosi integral bonusul de puncte pe care le strânsesem în cont. Am ales să stăm mai central, dar nu în buricul gălăgios al Amsterdamului. Am sacrificat pentru asta micul dejun de la un hotel mai îndepărtat de centru. Conscious Museum Square Hotel, 3 stele, a fost perfect pentru cele 4 nopţi. Buget: 351 euro (am plătit doar 300 graţie acelui bonus).

Prima zi, de fapt prima după-amiază: Am aterizat pe Schiphol pe la 4 după-amiaza. Primul stop, la un ghişeu cu informaţii turistice, dinspre arrivals. Acolo am achiziţionat cardul de transport pentru 96 de ore (4 zile) cu bilete de tren dus-întors incluse. E mai simplu să te ştii cu un asemenea abonament în buzunar decât să te cauţi tot timpul de mărunţiş ca să plăteşti la vatman, căci da, tramvaiul e de bază în Amsterdam.

Ne-am cazat pe la 5 şi ceva după-amiaza. Hotelul este în cartierul muzeelor, la o aruncătură de băţ de Van Gogh Museum şi Rikjsmuseum.

Pe la 6 eram la recepţie unde un domn foarte amabil ne-a marcat pe hartă toate restaurantele bune din zonă. Foarte utile sfaturi, după cum aveau să se dovedească ulterior :).

Pentru că preţurile sunt destul de mari în Amsterdam, nu prea poţi lua masa la restaurant de 3 ori pe zi (decât dacă ai mulţi bani de spart şi nici aşa parcă nu prea merită), aşa că este de mare ajutor să îţi găseşti pe lângă hotel sau pe unde te poartă paşii un supermarket Albert Heijn. Ca un fel de Mega Image de pe la noi cu preţuri asemănătoare. Apa musai să o iei de acolo, căci altfel dai cel puţin 2 euro pe o sticlă de jumătatede litru, oriunde te-ai duce. La fel cu berea. Dacă eşti mare consumator de bere şi nu ai chef să dai 5-6 euro pe câte o bere mare (500ml) la orice pub, atunci, din AH poţi lua Amstel la cutie de 330 ml la 0,79 euro, spre exemplu.

Urmând sfaturile tipului de la recepţie, în prima seară am mâncat la un italian cu o pizzerie situată pe lângă De Pijp. Se numeşte Monte Grandi şi e în Van Der Helstplein, o piaţetă cu platani. Două sau trei mese afară, pizza uriaşă dar foarte gustoasă. Preţuri: între 7 şi 9,7 euro una (merge împărţită la doi). Berea: Heineken la 250 ml, 2 euro.

Seara am dat o tură prin centru, prin Dam Square şi Cartierul Roşu, cum altfel? 🙂 Ne-a prins 11 seara în oraş, dar tramvaiele circulă până târziu şi oricum sunt disponibile şi autobuze de noapte pentru întârziaţi.

A doua zi. La 8.40 dimineaţa eram în holul hotelului, aşteptând autobuzul care să ne ducă la punctul de plecare în excursie. Rezervasem biletele pe Internet, la Tours and Tickets, înainte să plecăm de acasă. Pont: la plata cu cardul ING nu ţi se ia comision, iar transferul valutar e la un curs mai bun decât la casa de schimb. La BRD e mai scump, căci am verificat ulterior în extrase. Al doilea pont: pe net poţi găsi reduceri. La 2 excursii am făcut o economie de aproape 25 euro :).

Excursia din acea zi a fost Grand Holland Tour. 8-9 ore, cu 3 stopuri mai mari (cel puţin 45 de minute afară din autocar) şi unul mai mic. Primul a fost la Aalsmeer, lângă Amsterdam, pentru vizitarea Bursei de Flori. Al doilea, la Rotterdam pentru poze. Maximum 15 minute. Următorul stop a fost la Delft unde am vizitat fabricuţa de porţelan De Delftse Pauw şi centrul oraşului unde am avut oprirea pentru prânz. Am luat masa la prima cârciumă din dreapta bisericii care domină piaţa centrală a oraşului. Ceva cu fish and chips pe geam. Am mâncat o porţie decentă cu şniţel, cartofi prăjiţi şi salată (toate pe o farfurie mare). Preţ la 2 porţii plus câte o bere medie (330ml): 31 euro.

După Delft am făcut un tur de oraş prin Haga, numai cu autocarul. Nicio oprire. Ultimul stop a fost la Madurodam unde am stat o oră şi ceva pentru vizitarea oraşului în miniatură şi pentru shopping de cadouri, evident.

Ne-am întors în Amsterdam în jurul orei 18.30. Excursia a costat 74 euro (2 persoane), are toate intrările incluse, nu şi prânzul.

Musai de luat la drum apă şi ceva sandviciuri handmade :).

Nu mai ştiu exact unde am luat cina în seara respectivă, dar ştiu sigur că am trecut într-una din zile pe la Burgermeester, o burgărie foarte bună din zona Albertcuyp Market. Mai au şi alte locaţii, dar noi doar acolo am fost. Preţuri: un burger între 6,5 şi 8 euro. Cartofi copţi: 2,5 euro. Un trio de miniburgeri: 10,5 euro.

A treia zi. Dormit până mai târziu, la 10.30 intrat în muzeul Van Gogh. Pentru mine a fost a doua oară când l-am vizitat şi chiar şi acum mi-a plăcut foarte mult. Intrarea: 14 euro de persoană. Magazinul de suveniruri al muzeului este şi el un muzeu în sineJ şi nu numai prin varietatea exponatelor.

În muzeu nu se pot face fotografii iar accesul cu genţi, rucsaci e restricţionat fiind acceptate doar accesoriile de dimensiuni reduse sau foarte reduse. Rucsacii mai mari şi sticlele cu apă sau sucuri trebuie lăsate la garderobă. După vizitare poţi să te retragi la cafeneaua foarte drăguţă a muzeului unde găseşti o cafea excelentă şi nişte cookies foarte bune. Scor: o ofertă cu cookies şi cafea înainte de ora 12 – în jur de 4 euro.

Am ratat voit Rijksmuseum pentru că atât eu cât şi prinţu’ consort suntem fani Heineken şi atunci am decis să trecem prin Heineken Experience aflat la o aruncătură de băţ (mai mare, ce-i drept) de Van Gogh Museum. Intrarea: 15 euro de persoană, cu 3 beri incluse (una la degustare, două la final). Foarte faină experienţa pentru cei care apreciază berea. La final, din shop poţi achiziţiona pentru tine sau pentru cei de acasă pahare ori halbe inscripţionate cu numele propriu sau diverse alte produse promoţionale.

În timpul vizitării poţi să îţi îmbuteliezi propria bere pentru 5 euro. Numele va apărea însă discret, pe etichetă :).

După atâta bere am decis să lăsăm pe a doua zi croaziera cu vaporaşul pe canale.

A patra zi. Dacă e vineri e Alkmaar şi piaţa de brânză. Olanda este renumită pentru brânza Gouda şi Edam, aşa că am decis să mergem într-o excursie la Alkmaar. Biletele le-am cumpărat tot de pe net, tot prin Tours and Tickets. Pentru două persoane a costat 54 euro. Excursia durează jumătate de zi (întoarcerea e pe la 3 PM în Amsterdam) şi tot 3 opriri am avut: la Alkmaar, la morile de vânt din complexul Schermer şi la o fabrică de brânză Gouda din zona Edam – Volendam. Superb. E de preferat să mergi în excursie cu ghid pentru că nu e deloc obositor şi, în plus, beneficiezi şi de explicaţii în timpul mersului.

După-amiaza am mâncat undeva în centrul vechi al Amsterdamului la o bodegă tot italienească dar mult mai slăbuţă ca ofertă decât cea recomandată de recepţioner. Preţ total pentruo pizza, o supă şi două beri medii: peste 20 euro, cred că mai spre 25. Nu mai ştiu cum se numeşte, cert este că era vis-a-vis de o clădire frumoasă de prin secolul 16 sau 17.

Am plecat cam flămânzi de acolo aşa că ne-am oprit mai târziu pe drum, la Maneken Pis, pe Damrak şi ne-am luat un cornet cu cartofi prăjiţi de 3,9 euro cu tot cu sosul de usturoi. Fast food, good food 🙂 Mai ales când e cheap:P.

Croaziera pe canale a durat vreo oră şi a fost relativ faină. Tipul de la cârmă are un audio-ghid care explică în mai multe limbi istoria clădirilor mai importante aflate pe maluri. Dacă ai noroc, cârmaciul este haios (ca al nostru) şi mai dă şi el explicaţii, pe lângă înregistrare. Turul costă 8 euro de persoană la o firmă aflată chiar pe Damrak, mai spre Amsterdam Centraal. Există şi croaziere care costă mai mult, adică 11, 12 sau 16 euro. Cele mai scumpe însă au mini-carduri de reducere prin recepţiile hotelurilor. Mare chestie asta cu minicardurile, staţi cu ochii pe ele. Bine, dacă bugetul îţi permite poţi alege o croazieră cu cină romantică dar costul este lejer mai mare, evident.

Nu mai ştiu exact în ce după-amiază am trecut pe la o cofetărie, zice-se printre cele mai bune din Amsterdam. Se numeşte Taart van m’n Tante de pe Frederik Bolstraat, unde am păpat în numai 2 minute o prăji cu ciocolată şi un cheesecake. Prinţu’ consort a savurat şi o ciocolată caldă „de casă” pe care am gustat-o şi eu şi pot să spun cu mâna pe inimă că era foarte yummyJ. Preţuri: o prăji în jur de 5 euro, o cafea 3 euro, un expresso dublu 4 euro, iar hot chocolate homemade  3,5 euro. O cola 3 euro. Pe lângă Albertcuyp Market se găseşte şi o gelaterie cu o îngheţată delicioasă, la cornet. E o super coadă acolo, mai ales seara, dar fetele se mişcă repede. 1,5 euro cupa (e mare) la cornet. Altele nu am mai avut timp să încercăm.

A cincea zi. O vizită prin Albercuyp Market la 9 şi ceva dimineaţa pentru achiziţia unei genţi în care să ne înghesuim ce nu mai încăpea în bagaje. Piaţa este plină cu tarabe ale magazinelor de pe margine şi poţi găsi acolo, de la sucuri de fructe proaspăt stoarse, până la fructe de mare, peşte, genţi de voiaj, confecţii şi încălţăminte, perdele, jucării pentru copii (puţine), accesorii pentru biciclete.

Am făcut checkout la hotel pe la 10.30 şi am umblat până după-amiază să căutăm jucării pentru copil. După care am luat tramvaiul către gară şi trenul către aeroport, căci ne expira oricum cardul de 4 zile pe transportul în comun.

Am aterizat pe la 12 noaptea la Bucureşti.

Am lăsat cu regret în urmă Amsterdamul şi Olanda, dar ne vom întoarce. Am promis :).

PS: Dacă paşii vă îndreaptă şi pe voi către Olanda, aici găsiţi câteva lucruri pe care ar fi bine să le ştiţi dinainte.

Poze aici. Explicaţiile mai târziu.

Read Full Post »

Am primit zilele trecute o leapşă de la amicii de la Xplorio care m-a lăsat paf. Nu ştiu ce le-or fi venit să mă pună să aleg io cel mai frumos loc din România. La cât călătoresc eu prin ţară, m-aş mira să îl fi descoperit cumva. Că doar de aia stau tot timpul cu ochii pe site-ul lor de călătorii.

Sunt sigură că au făcut-o din răzbunare :). Le-am promis de vreo lună mai multe posturi despre Olanda şi încă nu le-am terminat de scris. Aşa îmi trebuie…

Deci, să revenim… Cel mai frumos loc este … lumea largă. Anglia, sătucele de pe Valea Loarei, Olanda, în special Delft, canalele, mirosul de brânză (ca de picioare nespălate:)) ), căldura valenciană, paella, un vin bun franţuzesc, catedrala gotică din Viena cu al său turn cu peste 300 de trepte care m-a stors de vlagă cu 2 ani în urmă, parcul în miniatură de la Madurodam, bicicletele cu coşuri pentru copii, chiar şi imensul vuiet al aparatelor de slots din Las Vegas… toate astea îmi plac şi mi-au plăcut la nebunie atunci când le-am văzut pentru prima dată şi uneori pentru a doua sau a treia.

Şi, da, România este şi ea un loc frumos de pe harta lumii, chiar dacă nu am văzut probabil nici 10% din ea. Mi-a plăcut mult nordul Moldovei, deşi cred că de când nu am mai fost pe acolo s-au mai schimbat multe. Mi-a plăcut mult şi Dobrogea, deşi parcă mai mult pentru că întâlneam o maşină la 10 minute şi puteam să „alerg” în voie cu 70-80 km pe oră, fără flash-uri din spate. Cel mai mult mi-a plăcut o comună prin care am trecut acum câţiva ani şi care era pe malul Dunării, cred că Rasova se numeşte.

Mi-a plăcut când am trecut prin defileul Dunării acum vreo 5 ani în drum spre Timişoara. Nu mi-a plăcut însă drumul care am înţeles că este la fel de rupt ca şi atunci.

Mi-ar plăcea să văd Apusenii şi Maramureşul, dar nu prea am timp să ajung acolo. Şi, în plus, mi-e groază de drumurile din ţara asta.

Aşa că deseori prefer să iau avionul către o destinaţie mai puţin sălbatică decât draga de România.

Îmi doresc mult să merg în Deltă. Nu am fost niciodată şi nu mi-e ruşine să recunosc. Mă rog, nu am fost niciodată în viaţa mea de adult. Cred că mai demult, când aveam câţiva anişori am mers cu ai mei. Mi-e frică de tânţari. De fapt de miile de ţânţari ce aud că ar fi însetaţi de sânge şi ar sălăşlui în Deltă. Cu ăştia urbani mă descurc:).

Îmi doresc însă mai mult să văd Japonia, să stau o lună în Franţa ca să am timp să o străbat din lung în lat, să văd Elveţia vara şi să respir aerul verde al Alpilor elveţieni. Mai multe îmi doresc să văd în afara României decât aici, în ţară. De ce oare? Poate pentru că încă nu mi-am găsit locul perfect?

Read Full Post »

Mă agasează tot mai mult ofertele de la operatorii de telefonie care includ minute cu nemiluita. În primul rând, melteanul pune botul, căci el nu stă să calculeze că 5000 de minute în reţea înseamnă mai mult decât poate vorbi el dacă stă cu telefonul la ureche şi în somn. Habar nu are că 5000 de minute sunt o vrăjeală de marketing.

În al doilea rând, acelaşi meltean care pune botul la minutele interminabile vorbeşte non-stop la telefon, parcă având ca unic ţel în viaţă să îşi facă în fiecare lună planul.

De parcă operatorul de telefonie l-ar plăti cu salariu lunar ca să vorbească cât mai mult la telefon.

În ultimele luni am observat că oamenii vorbesc în metrou tot drumul, de la Pipera în Berceni. Nu merg eu până în Berceni, dar din Pipera la Unirii sunt 6 staţii. Foarte frecvent mi se întâmplă să fiu nevoită să ascult conversaţii de genul: „Da, fată! Staţionează două minute. Sunt la Victoriei. Aştept să plece.” şi altele asemenea. Ai ocazia să le afli unora viaţa toată circulând cu metroul câteva staţii. Cei mai mulţi nu ţin pentru ei. Vorbesc de parcă cel de la capătul firului ar fi în vagonul vecin şi nu ar avea telefonul cu el.

Dar cel mai tare mă deranjează vorbitul la telefon în timpul şofatului. 99% dintre cei pe care i-am văzut în astfel de ipostaze nu sunt atenţi la drum, merg încet, trag aiurea de volan, schimbă direcţia brusc şi fără să semnalizeze, nu se asigură, nu văd indicatoarele, uneori nici când se face roşu la stop. Nu mai zic de cei care vor să parcheze cu telefonul la ureche şi nici în oglinizile laterale nu ştiu să se uite.

Cică vorbitul mult la telefon e ultima distracţie de criză. Scrie ZF. Eu mai întrevăd una, dar vă zic altă dată de ea: grătarul la colţul blocului e tot mai des aprins.

Read Full Post »

Marţi, 1 iunie 2010. O zi ca aproape oricare alta. Fii-mea face 1 an şi două luni. Am pupat-o pe frunte, în somnul de dimineaţă. M-am trezit devreme ca să îi dau lapte, să îi pregătesc micul dejun şi să îi pasez mâncarea pentru prânz.

La 8 şi ceva ne îmbrăcam să mergem la mamaia şi la tataia unde copila stă peste zi, cât timp părinţii sunt la serviciu.

Zis şi făcut. Ambalez mâncarea, copilul. Pe mine mă ambalez ca de mers pe jos. Adidaşi, blugi, tricou şi jachetă pentru că afară dă cu stropi.

Tati se ambalează ca de mers cu maşina (adică pantaloni scurţi, sandale şi tricou:P). Intenţia lui era să ne distribuie pe noi pe unde aveam nevoie şi să se care la serviciu cu maşina. Destinaţie finală: Unirii. Puncte intermediare: policlinica Titan şi Pipera.

Se anunţa o zi cam aglomerată. Ştiam că e grevă la metrou, deci eu nu putea ajunge în Pipera prea uşor, nici el la Unirii.

Plecăm de acasă şi aproape că nu puteam ieşi din parcarea blocului. Abia după ce au trecut 5 maşini a reuşit să se înscrie pe stradă. Până la soacră-mea am făcut cam 15 minute, în condiţiile în care, în mod obişnuit facem 5.

În Titan parcă era defilare cu maşini. Şuvoaie curgeau de pe toate străzile. Claxoane, înjurături şi toate cele.

Ajungem într-un final să parcăm printre blocuri şi ducem copilul la „creşă”. Lăsăm odrasla şi, convinsă să nu îmi las prinţu’ consort să se chinuie în trafic până în Pipera (13-15 km), mă ofer să încerc varianta cu tramvaiul 36. Până la urmă, convins şi el că nu are sens să se chinuie în trafic nici către Unirii, lăsăm maşina în parcare şi o luăm la picior, fiecare către tramvaiul lui.

Am mers două staţii pe jos până la 36 şi apoi aproape până la capăt, în Pipera. Am ajuns la birou la 10.05, cu 5 minute întârziere faţă de ora la care trebuia să ajung. Tramvaiul aproape gol. Pe Colentina aglomerat, pe Petricani moarte de om, la fel şi pe Dna Ghica.

Cei mai mulţi colegi care au venit cu maşinile (unii obligaţi de faptul că au mai avut şi copii de dus la grădiniţă) au făcut cam de 3 ori mai mult până aici.

Şi atunci mă întreb: pe cine ajută greva asta de la Metrou? Pe salariaţii de acolo? Nici vorbă, că lor nu li s-au tăiat salariile şi nici nu s-ar preconiza. Câţi oameni merg cu metroul zilnic? Cam 500.000 / 600.000. Să zicem că unii sunt mai intuitivi şi au găsit un mod de a ajunge la serviciu cât de cât ok. Mulţi însă au întârziat. Alţii şi-au amânat întâlnirile de afaceri din cauza traficului şi a grevelor. Alţii lucrează de acasă, mai mult sau mai puţin eficient. Stresul e cât Casa Poporuluii. Stresaţii de grevele bugetarilor şi de traficul infernal sunt tot ăia care ţin în spate uriaşul aparat birocratic, plus pensionarii, şomerii etc. Ăia care nu spun nici pâs atunci când patronul le decide scăderea salariului, nu cu 25% acum, ci cu 65%-70% din septembrie 2008 până în mai 2010. Ăia care nu ies în stradă când firma dă faliment. Ăia care, ieri aveau un job şi astăzi nu-l mai au şi nici şomaj nu primesc pentru că firma nu le-a plătit contribuţia la şomaj.

Şi atunci, stau şi mă întreb din nou. Pentru ce ne tot chinuim în ţara asta? Ca să ne-o luăm de la toţi prin toate părţile?

Read Full Post »

6:11 – copilul îşi cere biberonul de dimineaţă. Chioară de somn pun 8 măsuri de apă, scap un pic mai mult, pun 8 măsuri juma’ de lapte, tetina peste biberon, agit. Mă duc în camera copilului, îi bag vârful tetinei în gură, mă aşez pe scaun, pun capul jos, pe mâna care deja se sprijinea pe marginea pătuţului.

6:25 – se aude cum trage aer. Dă tetina afară din gură şi se întoarce pe o parte. Deschid ochii. Pun biberonul deoparte, mă ridic cu ochii împăienjeniţi de somn, o iau în braţe şi o bat uşor pe spate. Râgâie de două ori, semn că poate fi pusă la loc în pat. Pe burtă musai.

6:30 – mă strecor la loc sub pătură, căci e prea devreme să mă trezesc de tot.

7:40 – mă ridic cu greu din pat. Picioarele parcă-mi sunt de plumb.

7:50 – mă duc la bucătărie să fierb un ou pentru micul dejun al micuţei prinţese şi să îi pregătesc (pasez, pun la pachet) mâncarea de prânz pe care am gătit-o cu o seară înainte. Totul trebuie să fie gata până când se trezeşte ea.

8:15 – trezit frumoasa din pădurea adormită. Pus pe oală, împachetat, pregătit de plecare.

8:40 – plecăm.

8:50 – căutat loc de parcare în bulevard. RDSii ocupă iar toate locurile de parcare disponibile la bulevard plus banda întâi. Trag în gând o înjurătură şi mă duc spre intersecţie, cu gândul să ajung în spatele blocului (asta se face numai prin ocolirea a juma’ de cartier). Un bou mă depăşeşte, se bagă în faţa mea şi frânează brusc. A fost aproape. Noroc că l-am văzut în ultimul moment. Căuta şi el un loc de parcare şi voia să fie primul care îl vede. Smart! 😦

9:01 – găsesc un loc în spatele blocului şi parchez, în sfârşit, după încă o tură de căutări. Vine mamaia, ducem copilul sus.

9:14 – iau metroul către Unirii.  Îmi intru pe modul de serviciu. Încerc o sincronizare a emailurilor. Am uitat că acolo nu am semnal, deci nici net mobil. Aştept să ajungem în altă staţie mai dotată. Îmi dau seama că am uitat acasă portofelul cu permisul de conducere (noroc că l-am văzut pe bou la timp), cardurile şi cash-ul.

9:52 – ajung la Pipera. Merg către sediu. Observ că ţiganii cu liliac au dispărut. Probabil că şi liliacul. Trotuarul nu s-a schimbat deloc în ultimul an. Tot plin de pietre care îţi trec prin tălpile de la pantofi pentru un „minunat” masaj matinal. Şi tot plin de praf. Şi multe maşini parcate pe trotuar. Practic, noi, pietonii, mai avem cam 40 cm lăţime pe unde să circulăm. Peste 100 m dau de două grămezi mari cu nisip. Mă uit în spate să văd dacă vine vreun tramvai şi păşesc pe linia lui, singurul loc pe unde mai pot înainta. Depăşesc grămezile şi mă refugiez înapoi pe trotuar. După încă 50 m, altă movilă de pământ, plus lucrări cât e lăţimea trotuarului. Mă mai asigur o dată şi fac următorii 100 m tot pe linia de tramvai. Mă refugiez în ultimul moment, sar peste nişte pietre, intru în parcarea clădirii unde lucrez. Cobor scările, dau peste o maşină parcată fix în faţa scărilor. Trec uşor pe lângă ea ca să nu îmi pun praf şi pe haine, căci pantofii sunt oricum plini deşi i-am curăţat înainte să plec.

10:01 – ajung în sfârşit la birou şi răsuflu uşurată. Oare în oraşul ăsta infect ce poate să ţi se mai întâmple în decurs de o oră? Să fii muşcat de câini, probabil. Damn! Şi ziceam că trebuie să îmi recâştig liniştea interioară.

Read Full Post »

Cred că de juma’ de an vreau să scriu postul ăsta. De prin vară. În iarna asta mi-a mai venit să îl scriu de vreo 10 ori. Da’ de fiecare dată mi-am zis: ce dracu’ să mai scriu şi eu despre rahatul ăsta de popor care mişună în jurul meu înnotând în nesimţire şi culmea, neînnecându-se, căci deh, în anii de glorie ai comunismului şi mai ales în anii de şi mai mare glorie ai tranziţiei şi democraţiei a învăţat să înoate foarte bine în propria mocirlă a indolenţei?

Şi iată că am citit astăzi un post la Marius Ciocan pe blog, post care mi-a oferit motivaţia necesară pentru a îmi descărca frustrările îndelung acumulate.

Să încep cu astă vară. Eram cu prinţu’ consort şi cu copilul printre blocuri, în Titan. Eu cu căruciorul, prinţu’ consort cu copilu’ în braţe. Pe o alee dintre blocuri, cu sens unic, mare scandal mare. La capătul ei un poliţist oprea toţi şoferii care o luaseră pe interzis. O şoferiţă, genul funcţionară de bancă cu ceva ştaif, îmbrăcată office şi posesoare a unui Golf parcă, era autoarea scandalului. Ea pur şi simplu nu voia să semneze procesul verbal al poliţistului, deşi era extrem de clar că încălcase o regulă de circulaţie pentru care poliţistul a sancţionat-o. Problema este nu doar că făcea scandal de coborâseră o grămadă de gură-cască de prin blocurile vecine, dar îi chemase şi pe mă-sa şi pe tat-su ca să îi ia apărarea. Că doar ea stătea la 5 metri mai încolo şi doar nu era să ocolească 3-4 blocuri ca să intre în parcare. Am încercat să îi explicăm că ea e în culpă, că poliţistul îşi făcea doar datoria şi nu avea nicio vină ca să îi suporte ei istericalele. Şi pe bune dacă nu părea a avea şi bun simţ şi bani de amendă. Dar se pare că ne-am înşelat.

Mergând şi mai în trecut să ne aducem aminte de iarna 2008-2009. Imediat după revelion, peste Bucureşti s-au abătut stihiile. În 3 ianuarie nu am putut să ajung la serviciu pentru că nu mergeau tramvaiele şi maşina era înzăpezită. M-am dus la cel mai apropiat magazin, am luat două lopeţi şi am revenit în faţa blocului, la curăţat trotuarul. Eu şi prinţu’ consort. Am dat zăpada de la noi (ultima scară) până la colţul celălalt al blocului (4 scări) în 4 ore. De la 10 la 14, cu tot cu dezăpezirea propriei maşini. În timpul ăsta au mai coborât doi tineri de la o scară care au mai pus şi ei lopeţile la treabă. În blocul nostru sunt 50 de apartamente. În timp ce noi ne luptam să ajungem în parcare dezăpezind trotuarul până acolo, au mai coborât vreo 3 inşi ca să îşi dezăpezească maşinile de la bordură. Nicio intenţie să pună mâna pe lopată ca să mute ceva nămeţi pe spaţiul verde de lângă bloc.

Revenim la prezent. Iarna asta a fost cu certitudine cea mai grea pe care am trăit-o în ultimii 25 de ani. Doar în copilărie am mai văzut asemenea troiene. Clar că a fost şi cea mai grea iarnă pe care am prins-o în Bucureşti. A nins, dacă ţin eu minte bine, de vreo 4 ori în capitală. La greu.

Cu un copil de 10 luni acasă, mi-a fost mai greu să ies la dat zăpada din faţa blocului. Din cele 4 runde de ninsoare am pus mâna pe lopată de două ori. Prinţu’ consort în celelalte două. De data asta am dezăpezit numai în dreptul scării şi la maşină. Ieri erau dezăpezite 3 scări. Una a rămas îngropată în zăpadă de vreo 40 cm, iar acolo nu locuiesc invalizi ci numai oameni în putere, dar foarte, extrem de nesimţiţi. Unul dintre ei a ieşit chiar să îşi dezăpezească Dacia 1300 din 1900 toamna dar nu a clintit niciun centimetru de zăpadă de pe trotuar. E pensionar, într-adevăr, fost director de bancă. Poate că de asta nu curăţă şi trotuarul.

La una dintre ninsorile trecute, un alt nene, tot din minunatul bloc în care stau, dezăpezea un Matiz cu făraşul. Toată zăpada o punea pe trotuar, deşi altcineva curăţase trotuarul înaintea lui. I-am atras atenţia că ar fi bine să pună zăpada la un metru mai încolo, în grădina blocului, ca să nu facă morman pe trotuar. Nu de alta, dar cu un copil de 8 kg în braţe, îmbrăcat ca un mic cosmonaut, aproape că nu mai vezi pe unde mergi, darămite să încaleci niscaiva movile de zăpadă. Reacţia omului realmente m-a şocat. A început să urle la mine în gura mare, ca scos din minţi, de se auzea în tot cartierul. Şi nu, nu a mutat zăpada în grădină. A luat-o cel care a dezăpezit din nou trotuarul acum câteva zile.

Nu vreau să trag concluzii. Nici să mă mai enervez. Dar înainte să îi înjurăm pe alţii pentru că nu-şi fac treaba, mai bine ne-am muta fundul de pe scaun şi am pune mâna pe lopată. Cum bine spunea Marius în postul lui. Aşa poate am învăţa să îi respectăm pe ceilalţi, că pe noi înşine se pare că ne respectăm prea mult până acum. De aia nu ne înjosim muncind.

Read Full Post »

Older Posts »