Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for noiembrie 2008

Şi a venit ziua măreaţă în care tot muritoru’ din Balta Albă, ramura dinspre Policolor (sau Autostrada Soarelui, pentru amatorii de uichenduri la mare) a putut să ia metroul ăl nou, mult lăudat, la care s-a lucrat aproape 20 de ani.

Mi-am închipuit că după 20 de ani e operă de artă dar nu e nici pe departe. Staţia 1 decembrie 1918, în care am fost eu, este galbenă. Pereţii sunt placaţi cu ceva de plastic, probabil mai ieftin. Bine că nu rugineşte la prima ploaie/zăpadă topită.

Ok, ok, arată binişor. Intrarea în staţie e cu scară normală şi scară rulantă. Scara rulantă nu merge dar putem înţelege . Doar e prima zi de la inaugurare. La intrare nu merge decât un taxator de cartele, dar şi asta putem înţelege. Doar sunt noi toate:)

În staţie, circulaţia se întâmplă pe un singur fir, deşi sunt două linii de metrou. Noroc cu ecranele pe care este afişată ora la care vine următorul tren. Surpriza: vine la ora afişată. Altă surpriză: Orange nu are semnal acolo. Nu e semnal, nu e nici net.

Vine trenul. Anunţat în prealabil că merge la Nicolae Grigorescu. Se deschid uşile. Lumea intră. Mecanicul anunţă că trenul merge către Linia de Centură. Lumea, buluc afară. Ajutorul de mecanic, buimac. Nu înţelegea de ce lumea a ţâşnit afară din metrou. Se prind. Anunţă că trenul merge la Nicolae Grigorescu.  O voce pe peron: „Bă, da’ eşti prost!!!”. Lumea intră înăutru. Din nou. Pleacă trenul. Apropos, garniturile sunt din alea vechi, tunate cu graffitti.

Ajungem la Nicolae Grigorescu 2. Staţia nouă e verde cu roşu iar traversarea până la Nicolae Grigorescu 1 se face destul de uşor. Doar trebuie să cobori scările. Jos, surpriză: peronul e full. Full full. Prin staţie, o tanti face anunţuri aiuritoare. „Trenul către Piaţa Unirii ajunge în staţie în 6 minute”. „Trenul căre Republica ajunge în staţie în 4 minute”. „Trenul către Linia de centură ajunge în staţie în 3 minute”. Aici nu au băgat afişaje. Aici sunt LCD-urile la care te holbezi ca boul/vaca, la nişte ştiri tâmpite, aşteptând camionul să ia cireada.

Fac poze la mulţime. Mă gândesc cu nostalgie la Cireşica. Am abandonat-o în parcare pentru trenul care speram să fie nou, frumos şi să mă ducă mai repede la serviciu. Deja au trecut 30 de minute de când am plecat de acasă. Cu Cireşica aş fi fost deja la Unirii. Cu noroc poate chiar eram în trenul către Pipera.

Vine metroul. Imposibil de urcat. Oamenii se agaţă ca maimuţele de ce apucă. Doar doar se vor putea echilibra pe singurul picior pe care bănuiesc că îl mai au pe jos. Mâinile pe genţi, pe buzunare, pe haine, pe alţii, pe unde se nimereşte.

Abandonăm. Las’ că îl luăm pe următorul. Tanti ne anunţă prin staţie că vine în 4 minute, ba nu, în 3, ba nu, în 4. Whatever. Deja mi-am pierdut răbdarea. Bag telefonul în buzunar şi aştept. Nici de twitterit nu-mi mai arde. Vine metroul. Dau coate ca să urc. Înăutru stăm mai înghesuiţi decât sardelele. Dacă cineva ar fi avut ideea să toarne un vagon de bulion peste noi cred că sosul nu ar fi atins podeaua.

Ajungem cu chiu cu vai la Unirii. Traversez în aproape 10 minute pasajul. Urc în trenul de Pipera şi răsuflu mai uşurată. Pe la Victoriei se face şi loc pe scaune. Ajung la birou pe la 9 fără 10. După o oră şi jumătate.

Reclame

Read Full Post »

Există o stradă în Bucureşti care se numeşte Enăchiţă Văcărescu. Dacă o căutaţi pe hartă s-ar putea să apară şi cu Ienăchiţă. Tot pe hartă apare că are un capăt în Piaţa Concordiei şi un capăt pe Bibescu Vodă.

De astăzi, strada Enăchiţă Văcărescu, din buricul Capitalei, aparţinând de sectorul 4 al lui Piedone, este fundătură. De ce? Pentru că o casă a fost retrocedată împreună cu terenul aferent care este în stradă. Iar retarzii de proprietari şi-au tras gard, lăsând maximum un metru pe unde se poate strecura un pieton. Nu foarte gras.

Domnu’ Piedone? Ştiu că nu mai sunteţi în campanie pentru alegerile locale, da’ poate vă interesează planul urbanistic al sectorului pe care cu onor îl administraţi. Duceţi-vă până acolo şi încercaţi să treceţi prin culoarul lăsat liber de minunaţii reîmproprietăriţi. Dacă nu încăpeţi poate întrebaţi pe la primărie cine le-a dat terenul înapoi şi mai ales autorizaţie de construcţie în stradă. Pardon, pe fundătură.

Read Full Post »

Metroul cel nou

O mare „realizare” a poporului român va fi inaugurată mâine 19 noiembrie 2008: linia nşpe de Metrou către centura Bucureştiului. După aproape 20 de ani de când a fost începută.

Acu’ patru ani mă mutam în zona 1 decembrie, piaţa Trapezului. Se lucra la metrou, la noua linie. Destul de pe faţă, adică la suprafaţă. Atunci s-au făcut ieşirile din staţii. Speram ca în anul ăla să îi şi dea drumul. Aşa scria şi pe panoul de pe şantier. Doar că prin decembrie, 2004 a devenit 2005.

La un moment dat se zvonea că îi dau drumul prin 2006 sau 2007. După care am citit o ştire că nu mai aveau bani de fire electrice şi au întrerupt lucrul. Mi-am luat gândul. În 2006, în octombrie, mi-am comandat maşină. În ianuarie aveam şi carnetul. Bye, bye, metroule. Îl mai folosesc de la Unirii la Pipera şi de la Pipera la Unirii, dimineaţa şi seara. Când mă bazam pe transportul în comun trebuia să iau, de acasă şi până la serviciu, un tramvai şi două metrouri. Şi tramvaiele nu circulă mereu, iar metrourile sunt aglomerate. Făceam aproximativ o oră şi un sfert pe sistemul ăsta. Cu maşina şi un singur metrou scutesc aproximativ 15 minute.

Dar de mâine? Sunt tare curioasă cât o să fac până în Pipera schimbând metroul de două ori. Vă povestesc! Şi dacă are şi Orange semnal poate o să şi twitteresc primul drum cu metroul cel nou.

Update: Inaugurarea va avea loc joi, conform unei ştiri de pe Antena 3. Deci, încă o amânare. Been there before :))

Read Full Post »

ZF10

Nici nu ştiam că ZF face 10 ani. Am aflat ieri când m-am văzut prin monitorizare. Aşa de drăguţi au fost încât au scris o pagină întreagă despre cei care au/am fost de-a lungul timpului la ziar. Aşa am aflat ce mai fac unii colegi despre care nu mai ştiam nimic.

Eu am venit la ei în ’99. Am stat 5 ani, până în 2004. Nu am de spus decât că ZF a fost o şcoală bună care m-a pregătit pentru mai târziu. Iar „profesorii”, Silviu Sepciu şi mai apoi Victor Kapra, de nota douăzeci 🙂 Fiecare. Colegii, nemaipomeniţi şi ei.

Mi-aduc şi acum aminte de şedinţele editoriale de pe la 11, de anunţurile de genul „mai avem o pagină de scris”, anunţuri care veneau întotdeauna pe la 2, cu două-trei ore înainte de deadline :D, mi-aduc aminte cum mă înnebunea Bogdan de la DTP să-i tai textele şi titlurile. Mi-aduc aminte de conferinţele la care mă întâlneam cu restul de colegi din breaslă (Mese, Răzvan, Vali, Alex, Iulian, Iuliana Roibu, Secme, Sece, Aurel  – scuze dacă am uitat pe cineva). Mi-aduc aminte de nelipsita Niculina 😀 şi de conferinţele IBM (prietenii ştiu de ce;) ).

Mi-aduc aminte cu drag de foşti colegi cu care mă întâlnesc şi astăzi dar şi de cei ale căror drumuri nu se mai întretaie cu al meu: Dan, Cristi, Radu, Gabosu, Silviu, Claudia, Mirela, Oana, Corina … Restul sunt tot pe la ZF (în frunte cu Chief 🙂 ) şi fac treabă bună pe acolo. Baftă! Să fiţi şi peste 10 ani la cel puţin aceleaşi standarde. Şi ne vedem joi la gală.

Read Full Post »

Dimineaţă, în metrou. Două blonde (genul inteligenţă mascată :D). Una încercănată, clar îngrijorată. Cealaltă mai relaxată. Din discuţie am dedus că ambele lucrează în bănci.

Prima blondă: La noi e naşpa. Dacă nu primeam banii ăştia cred că dădeam faliment.

A doua blondă: La noi nu e chiar aşa dar oricum mă aştept să se externalizeze multe.

Ambele blonde au coborât la Aviatorilor. Câte bănci sunt în zonă? Mă rog, cred că prima blondă vorbea despre ştirea asta.

Read Full Post »

De fel sunt din Moldova. Adicătelea de prin Tecuci, un mic orăşel de provincie, mai demult capitală de judeţ, acum al doilea oraş după Galaţi. Cochet pe vremea aia, adică în copilăria mea, cu străduţe curate, cu case frumoase şi îngrijite, mai puţine blocuri, cu un muzeu, o bibliotecă şi un cinematograf, care erau pe atunci cele mai înalte forme de manifestare culturală.

Bucureşti este oraşul meu de adopţie. Am venit aici în ’94, când am şi început facultatea. De fapt, l-am adoptat înainte de ’94 căci ai mei m-au lăsat să aleg între Bucureşti şi Iaşi, ca şi centre universitare. Am decis rapid: Bucureşti pentru că e mare, eşti în mijlocul evenimentelor şi ai libertate de mişcare. Mă rog, aşa mi se părea mie pe vremea aia.

Fiind o fire destul de energică nu aş fi putut sta într-un oraş liniştit cum e Iaşiul sau cum îmi închipuiam eu atunci că e.

De atunci nu am regretat niciodată alegerea căci capitala mi-a schimbat total viaţa. Mă rog, regret că e infect doar atunci când sunt în trafic şi nu am nicio posibilitate de mişcare sau când fac 3 ore ca să ajung dintr-un capăt în altul al oraşului. Regret că ani de zile a fost lăsat în paragină şi multe dintre valorile lui s-au deteriorat iremediabil. Dar, în ciuda tuturor acestor fapte, iubesc Bucureştiul.

Faima oraşului post-revoluţionar m-a făcut să îl aleg în detrimentul capitalei Moldovei. Asta e cert. Dar nu doar faima. Simţeam totodată că e un fel de magnet care mă atrage. Iar magnetul acela este încă destul de puternic. Atât de puternic încât m-a determinat să particip la un curs despre Bucureşti.

Organizat de Fundaţia Calea Victoriei (mulţumesc Gabriela pentru pont!), Poveştile Bucureştiului este format din 10 ateliere susţinute de către un nemaipomenit istoric – doamna Georgeta Filitti. Din păcate am ratat primele două ateliere pentru că am aflat târziu despre curs, ceea ce mă va face să îmi doresc să mai merg o dată şi la anu’.

Printre zecile de „poveşti”, răzbat deopotrivă istorii de acum câteva secole, oameni, figuri, personaje, nume, dar şi trăsături comune societăţii moderne. Istorii despre boieri şi domnitori, despre nenumăraţi Vodă, despre revoluţii şi regi, despre Carol I, despre iubirile lui Carol al II-lea şi Micul Paris, istorii despre ruşi, francezi, englezi, turci, greci, evrei şi toţi cei care au avut de-a lungul secolelor o influenţă asupra neamului român. Istorii despre uliţe şi poduri, biserici şi cimitire, doctori şi compozitori, principi şi principese, saloane şi pensioane.

Nu fac un sumar al atelierelor căci nu aş putea în veci să reproduc „poveştile” doamnei Filitti, dar invit pe oricine doreşte să ia o gură de Bucureşti adevărat, într-o zi de sfârşit de săptămână, să urmărească site-ul fundaţiei şi să se înscrie la următoarea „stagiune”. Merită.

Read Full Post »

Dimineaţă devreme. Ieri, 13 noiembrie. Nu are legătură cu 13 căci niciodată nu am fost superstiţioasă, dar m-am simţit datoare să precizez. La 8.05 eram la Novotel unde trebuia să înceapă o conferinţă. La 9. La 9 ştiam eu că începe conferinţa. Că aşa o trecusem în calendar. Şi cum nu-mi place să întârzii, câteodată ajung chiar şi cu o oră mai devreme 😀

Bun, deci la 8.05 eu mă înregistram. Culmea este că organizatorii erau prin preajma sălii. De obicei îi prind agăţând bannere şi lipind afişe. Las haina la garderobă, îmi iau numărul cu anul meu de naştere ca să nu uit unde să caut. Somnul mă învăluia încetişor, de la lipsa de activitate şi mai ales de la trezitul devreme.

Norocul meu este că la Novotel se bea un capucino ffff bun jos, în lobby, la bar/cafenea. Cu zăhărel din ăla brun lipit pe băţ. Ţii băţul în cafea până se face suficient de dulce. Mă aşez pe-un scaun, găletuşa cu capucino în faţa mea (da, era un ceşcoi de vreo 400 ml) şi încep să îmi încarc mailurile. Pe telefon, evident. 52 de bucăţi, de seara şi până dimineaţa. 80% spam inocent, adică newslettere de la ziare, la care nu m-am abonat niciodată, comunicate de presă la care m-am abonat o dată şi mi le trimit de 3 ori etc etc.

Cam în 10 minute termin cu mailurile şi trec la feed-uri să văz ce s-a mai scris pe bloguri şi ce mai anunţă BBC (da, nu vă miraţi, sunt abonată la RSS de la BBC, sîc!). Se face de 9, urc la sală şi aflu cu stupoare că evenimentul începe de la 9.30, că de la 9.00 e înregistrarea participanţilor. Fuck! Sunt invitată la cafea. Care cafea? Că dacă mai beau o gură încep să alerg în jurul hotelului. Aştept. Mănânc un fursec. Se face 9 jumate. Intru în sală, începe conferinţa.

Discuţia părea promiţătoare: cum se finanţează startup-urile. Doar că oamenii invitaţi ca vorbitori dar şi audienţa din sală era foarte eterogenă. Stat plus privat plus consultanţi. La un moment dat totul devine plictisitor. Atât de plictisitor încât mă gândesc să fac şi eu un lucru util. Să îmi mai citesc emailurile. La telefon am sincronizare manuală pentru emailuri ca să nu bipăie tot timpul. Apuc telefonul, scot husa, dau sincronizare, intră mailurile, citesc unul dau reply şi … pauză. Mailul nu se trimite. Failure. Do you want to see the log? Mă întreabă deşteptul de celular. Nu. Nu vreau. Mai încerc o dată, zicându-mi că nu am suficient semnal. Pauză. Intru pe browser încercând un feed. Nu mere. 

Resetez telefonul. Trecuse o oră şi jumătate de când începuse conferinţa. Telefonul îmi arăta 10.04. Cum naiba? Simţeam că a trecut o veşnicie. Conversaţia se purta în continuare în română dar parcă vorbeau chineză. Am reţinut o expresie spusă de o doamnă consultant: antreprenoriatul este despre virilitate. Tare 🙂

Mai încerc mailurile. Acum nici nu se mai sincroniza. Nu mai intra niciun email. Caut un WiFi. Găsesc alte modemuri Orange. Nu pot să intru. La Novotel nu e niciun WiFi, free or not 😦 Mă gândesc că poate am modificat din greşeală parola de comunicare cu serverul de email. O scriu din nou. Mai încerc o dată. Încep să mă enervez. Nu mergea, evident.

Îmi trece prin cap că poate cineva mi-a hackerit telefonul. Nu aveam WLANul deschis. Nici Bluetooth. Pun user si parolă pe conexiune Orange. Resetez telefonul. Ora la fel. Mî holbez în dreapta şi stânga doar doar oi vedea un ceas care să îmi confirme ceasul meu biologic care arăta că e trecut de 11. Nu văd niciunul. Schimb ora, pe barba mea. oricum, dacă ştiu că mai e doar un sfert de oră din conferinţă, parcă trece timpul mai repede.

Încerc din nou mailurile. Nu merge nimic. Mă las păgubaşă şi mă concentrez la sesiunea de întrebări şi răspunsuri. Mai reţin o idee: antreprenoriatul este despre cum să te descurci fără bani. Că cu bani ştie să o facă oricine. Asta a fost spusă de un bancher 😀

Moderatoarea semnalează ultima întrebare şi concluziile. Prima parte a conferinţei se apropie de sfârşit. Eu cu gândul tot la netul meu care nu merge. Deja îmi imaginam cum o să trimit telefonul la service pentru că nu mai merg mailurile şi nici navigarea. Cum naiba să stau eu fără Internet pe telefon câteva zile? Revin cu picioarele pe pământ. Din inerţie intru pe bookmarks şi încerc un twit. Şi văd mare: processing în timp ce bara din partea de jos a ecranului se tot albăstrea, drăguţa de ea.

Uraaa!!!! Merge netul. Se termină şi conferinţa, alerg la toaletă, acolo full. Altele o tuliseră înaintea mea. Agăţ un chelner, îl întreb dacă nu mai e vreo altă toaletă pe aproape. Îmi răspunde: aici, la etaj e singura. Cum dracu să pui o singură budă la un etaj de săli de conferinţă? Poate nu ştia chelnerul şi mai exista vreuna. Mă întorc în sală cu vezica full. Da’ ce mai conta? Rezolvasem cu Internetul de pe telefon!!!

Read Full Post »

« Newer Posts - Older Posts »