Nu aveam de gând să mai scriu despre alegeri prea curând. Nu pentru că mi s-ar fi făcut deja silă de prea multe ori de circul ieftin, dar pe bani mulţi, pe care îl fac politicienii noştri. Nu pentru că nu aş avea cu cine să votez sau, dimpotrivă, aş fi fost foarte hotărâtă să votez pe cineva anume. Nu mai voiam să scriu despre alegeri pentru că pur şi simplu nici măcar nu eram hotărâtă dacă să mă duc sau nu la vot. Nici măcar nu le citisem mesajele electorale domnilor candidaţi. Habar nu aveam cine candidează în afară de cei mai cunoscuţi dintre ei.

Şi totuşi mă duc să votez mâine. De ce? Pentru că atât timp cât stau în ţara asta, votez pentru mine. Eu sunt acţionarul, după cum bine spune Radu aici.

Aşa că aseară m-am apucat să mă uit pe site-urile celor ce candidează. Ca de fiecare dată, la fiecare campanie, ca în viaţă există loseri dinainte anunţaţi, unii care speră să ajungă pe podium şi 2-3 care vor potul cel mare.

Primul pe care l-am „studiat” a fost Antonescu. Nu că aş avea o înclinaţie deosebită către el, dar tocmai ce îmi picaseră în mână nişte pliante distribuite de nişte puşti înfriguraţi.
Al doilea pas a fost să intru pe site-ul lui Geoană.

Ce mi-e dat să văz? Două mesaje nu numai că asemănătoare, dar care, din punct de vedere al promovării produsului se anulează reciproc sau îşi împart consumatorii. Jumi-juma. Revoluţia bunului simţ a lui Antonescu şi un preşedinte al bunului simţ la Geoană.

Acum nu ştiu care s-a luat după care, dar la Geoană mi se pare total deplasată exprimarea. Care bun simţ, domnule Geoană, când odrasla crescută, educată de dvs tratează cu superdispreţ legile rutiere din ţara asta şi apoi mai aveţi şi îndrăzneala să vă afişaţi cu puştiu’ arogant la Măruţă în emisiune şi să pozaţi în famelie fericită … şi arogantă?

De Băsescu nu zic nimic că m-a convins ce ştie să facă în ăştia 5 ani.

Pe site-ul lui Oprescu nici măcar nu m-am mai dus. Da’ parcă îmi vine să-l votez ca să scape şi Bucureştiul ăsta fără noroc de un primar vai de el.

După aia am urmărit dezbaterea electorală de la TVR1. Scârbos. Mai ales Geoană. Glumiţe de cartier (cred că de la Vanghelie le-a învăţat) sau exprimări de genul “cea mai bună faptă a mea e că nu am dat-o pe soacră-mea afară din casă”. Mă rog, a avut şi momentele lui de diplomaţie, dar pentru un fost diplomat este mult în afara cărţilor şi mult prea aproape de stilul colegului lui de partid, mai negricios.

Restul a fost circ ieftin. Băselu a venit tobă de statistici, probabil vârâte în geantă de nea Sebastian de la CURS, dar mi s-a părut slab slab. Nu mai e cel de acum 5 ani. Antonescu se adresează clar, foarte clar, persoanelor mai educate şi tinerilor. Geoană marşează puternic pe electoratul dintotdeauna al PSDului: săracii, pensionarii şi cei care locuiesc în mediul rural.

Sunt tare curioasă ce-o să iasă. Între timp m-am lămurit şi eu cu cine votez .

Am ajuns să o trăiesc şi pe asta. Nu zic că am dat în mintea copilului, dar aproape. Ghiciţi ce mi se întâmplă zilele astea? Mă uit cu fascinaţie prin magazinele online pentru copii după carusele şi jucării pentru bebei mici mici (mergem la un botez şi într-o vizită la o prietenă care are un copiluţ de o lună) şi după scaun şi animale de baie pentru bebei mai mari. Problema este că aş pleca cu jumătate din magazin după mine. Şi mai problematic este că la unele nu trebuie decât să bagi cardul şi gata. Banii puf, comanda acasă, tona de jucării cumpărată. Nu îi cumpăr copilului decât 1-2 jucării într-o lună, dar deja balansoarul “micuţei vampiriţe” e pe post de depozit şi seara, când mă apuc să le strâng de prin locurile de joacă, constat că oricât de puţine jucării i-aş cumpăra, balansoarul aproape că dă pe afară.

Acu’ mi s-a pus pata că trebuie să mutăm băiţa dea seară a copilului în cada cea mare din baia comună. Până acum bucătăria noastră era baia ei. Acum însă, dacă tot stă în fund, ne-am gândit că ar fi haios să o duc la mare. La marea cadă , nu vă gândiţi la prostii în toiul iernii.

Pentru cada mare însă trebuie un scăunel iar pe lângă scăunel vin de-a valma zeci, sute de jucării de baie. Măi, oamenii ăştia cu magazinele de jucării online parcă au înnebunit. Pun pe rafturile lor virtuale numai şi numai tentaţii. Vaporaş cu periscop. Submarin. Broască ce trage după ea un peşte şi aruncă apă în sus până la nu ştiu câţi centimetri. Şi multe multe multe altele.

După jucării vine plasa pentru jucării că, deh, jucăriile de baie trebuie să aibă şi ele un spaţiu de depozitare. Aşa că ai opţiunea unui elefant sau a unui leu. Sau ca să fie şi mai fun, un coş de baschet ar fi excelent, nu? Se lipeşte pe faianţă.

Şi la final nu mai ai bani pe card şi aştepţi cu înfrigurare curierul cu sacul. Măcar să-şi pună şi el pe cap o căciulă de moş şi să vină şi cu o cafea. Să te alegi şi tu, părinte nebun, cu ceva care să te mai trezească din nebunia cumpăratului de jucării.

Şi încă nu e decembrie…

Răspunsul simplu: de proști. Răspunsul simplu, dar un pic nuanţat: pentru ca să îşi bată joc de noi doctorii “de la stat”. Răspunsul lung e prea complicat și mă apucă nervii dacă stau să îl iau pe îndelete.

Săptămâna trecută prinţu’ consort a avut o problemă medicală ce nu suporta amânare şi care l-a ţintuit aproape la pat de marţi seara până vineri când a început să mai mişte. Pe scurt, a suferit o mică intervenţie chirurgicală marţi după-amiază. Intervenţia s-a petrecut la Policlinica Titan, cea mai apropiată unitate medicală ce avea medic chirurg. Mă rog, omul s-a dus la o consultaţie iniţial dar medicul l-a ţinut acolo şi l-a operat rapid, neuitând să menţioneze că la nu ştiu ce clinică particulară intervenţia ar fi costat 300 de euro.

Când să se ducă să îi schimbe pansamentul, adică a doua zi pe la 1 după-amiaza, doctorul a făcut mare tărăboi că de ce nu a venit la 12 cum i-a spus el. Că de ce trebuie să stea el după pacienţi. Menţionez că pe orarul afişat pe uşa cabinetului, programul medicului se termina la 14.00 şi la schimbat pansamente nu se face programare. Plus că nu am înţeles de ce nu putea schimba pansamentul o asistentă.

Vineri îl cheamă din nou la schimbat pansamentul de care, între timp, nici nu mai avea nevoie. Eu, auzind ce s-a întâmplat la ultima vizită, îl sfătuiesc pe prinţu’ consort să îi lase “ceva” medicului, că sigur asta aştepta.

Vineri se duce omu’ la medic la ora convenită, îi lasă şpaga convenită cu nevasta şi se întoarce cu o falcă în cer şi una în pământ. Medicul nu a vrut să îi elibereze concediu medical pentru cele 3 zile petrecute la pat “pentru că el a operat o zgaibă” şi că putea foarte bine să se ducă la serviciu, nu să stea acasă.

Numai când scriu toate astea şi mă apucă nervii. Cum s-ar spune, m-am simţit şi f***a și cu banii luați. Asta să fie învățătură de minte pentru viitor. Astfel de intervenții se vor petrece numai într-o clinică privată, numai pe bani, fix când scrie că e tariful pe lista de preţuri. Că de aia plătim asigurări medicale la stat. De proşti.

Bine le zice Alina aici. Atât de bine încât nu mă pot abţine să nu comentez câteva situaţii pe care le-am observat în ultimele luni, de când am tot făcut plimbări lungi prin parcuri şi prin cartier.

1. Mamele se simt super-femei. Ca alea din filmele americane. De fapt, cred că atunci când au fost gravide s-au uitat prea mult la televizor. Nu-mi explic de ce merg pe stradă cu cărucioarele atunci când trotuarul e liber. Sau de ce tâşnesc pe stradă cu căruciorul la înaintare, în loc să-şi iţească acea minunată căpăţână blondă, roşcată sau brunetă înainte de a băga şoferii în puşcărie şi odrasla în spital. Am trei exemplare în cartier. Toate trei merg împreună la plimbare. Fiecare cu tănculeţul ei, locuit de propria odraslă. Pentru că juniorii sunt mai măricei şi nu dorm, ele au liber la pălăvrăgeală. Da’ pălăvrăgeala nu se poate desfăşura decât în paralel. Trotuarele sunt însă pentru un singur cărucior, nu pentru 3. Şi atunci, pentru că nu au loc pe trotuar, deşi e liber, se aşează în paralel pe stradă. Cât credeţi că ocupă? O bandă. Credeţi că au ochi la spate? Nici vorbă. Nici motorul nu îl aud când te apropii cu maşina. Pentru că vorbesc. Dacă le claxonezi, ca să treci de ele şi nu peste, se uită urât.

2. Mamele cred că copiii lor de 1-2 ani au ajuns adulţi peste noapte. Se duc cu ei în parc şi îi lasă liberi, chiar dacă abia ştiu să se ţină pe picioare şi să înţeleagă ce le spune mă-sa. Nu judec dorinţa de a oferi independenţă odraslelor dar ele, mamele, cred că ei, copiii, sunt suficient de maturi încât să nu mai necesite supraveghere. Ca urmare, copilul ţâşneşte către strada pe unde trec maşini, se bagă în fântana arteziană, se duc să smulgă florile din parc şi … plăcerea lor cea mai mare, să sară pe jucăriile altui copil sau chiar pe copil. Mamele, în tot acest timp, ce credeţi că fac? Socializează între ele sau cu bunicile, tăticii, aparţinătorii altor odrasle. Şi dacă observă că al lor a făcut ceva ce nu le convine, urlă la el/ea de la juma’ de kilometru depărtare. Între timp, şezutul, deseori considerabil de mare, stă frumuşel pe bancă şi se odihneşte.

3. Mamele uită repede…că şi odrasla lor a avut câteva luni şi a dormit pe afară, în landou/cărucior. Ca urmare, de fiecare dată când trec pe lângă un bebe dormind îşi găsesc ceva de urlat una la alta sau către propria odraslă. Fix atunci. Nu cu 5 metri mai devreme sau mai târziu, când ar fi mai puţine şanse ca vocea lor piţigăiată să întrerupă somnul celui mai mic dintre plimbăreţi.

4. Mamele care alăptează uită că totuşi un parc, o stradă, un autobuz, sunt spaţii publice în care se mai află şi altcineva în afara lor. Drept urmare, îşi etalează cu foarte multă dezinvoltură lăptăria, în plină producţie. Motivaţia că îi e foame copilului nu ţine loc de pelerină pentru alăptat în public. Am văzut la un moment dat la Zoso pe blog că nu ştiu ce asociaţii de femei/mame încurajează alăptatul în public. Nu am nimic împotrivă, dar odată cu campania mă îndoiesc că a venit şi un ghid de hrănit copilul la sân, în mod civilizat, aşa cum am văzut eu mai demult într-un tren în Danemarca. Nu de alta, dar vara poţi să faci şi pictoriale sexi prin parcurile Bucureştiului. Mă şi mir cum de nu s-au gândit la asta ăia de la Mami sau Superbebe.

Ar mai fi multe de spus, dar nu cred că ţine de mame şi odrasle, ci mai mult de bunul simţ sau de cei 7 ani de acasă. Şi, la urma urmei, ce ar fi dacă toate mamele astea ar avea aşa ceva? Nu ne-am plictisi în ţara asta?

Cred că ăştia de la conducerea ţării (băselu şi parlamentarii) ar trebui să patenteze jocul ăsta politic şi să-l numească “ba pe a mă’tii”. Doar că nu-şi spun în cuvinte asta. Comportamentul însă transmite mesajul de la sine.

Însă, în altă ordine de idei, urmărindu-i pe minoritari ieşind de la discuţia cu Liviu Negoiţă, am sesizat un pic de flexibilitate din partea lor. Pambu a spus destul de clar că l-ar susţine pe Negoiţă dacă nu ar fi Iohannis. So, concluzia este că dacă Iohannis ar renunţa să poarte drapelul PSD, PNL şi a aburitoarei majorităţi parlamentare, cel puţin o parte dintre parlamentari ar trece de partea lui Negoiţă.

De văzut ce se va întâmpla în următoarele zile. Nici Negoiţă nu e tocmai curat, dar cred că e aberant să creadă cineva vreodată că vreun politician ar fi. De administrator e bun. Eu stau în 3 şi îmi place cum a evoluat în mandatele lui de primar.

Am un feeling că Negoiţă are mai multe şanse decât Croitoraşu’ cel viteaz. Dar…la cât de aberanţi sunt alde Geoană şi Antonescu … nu se ştie niciodată.

Ca în fiecare an din ultimii nu mai ştiu câţi, Crăciunul se petrece în familie, în familia mea, că deh, io sunt “fata tatii şi a mamii”. La socri mergem înainte de anu’ nou şi de sfântul Vasile, adică pe 1 ianuarie. Deja e o tradiţie.

Da’ chiar dacă totul este aşa de bine stabilit şi nicio surpriză nu prea poate interveni, de fiecare dată stomacul începe să mă furnice cam cu o lună înainte. Nu ştiu de ce. Poate de emoţia Crăciunurilor de altă dată, alea din copilărie, când îl aşteptam pe Moş Gerilă (că de ăsta aveai voie să vorbeşti pe atunci şi el îţi era “predat” la grădiniţă) până în creierii nopţii ca să văd cum reuşeşte el să intre în casă, printre gratiile de la geamuri, şi să lase cadourile sub pom. Şi de fiecare dată ţin minte că mă trezeam a doua zi cu cadourile sub pom, plină de ciudă că nu am rezistat până la ora la care moşul se strecoară pe geam.

Mai ţin minte că aveam două nedumeriri: cât de subţire tre’ să fie moşu’ ca să încapă printre gratii (numai eu încăpeam şi doar la o singură cameră, căci doar acolo două dintre gratii se mişcau şi putea evada în grădina cu flori din spatele casei) şi cum poate el să intre când geamurile sunt închise foarte bine, dat fiind frigul de afară. La mine chestia cu coşul de fum nu a ţinut, deşi aveam sobe de teracotă în fiecare cameră. Probabil că era mai mult decât evident că nu are cum să încapă moşu’ prin coş. Mai degrabă printre gratii.

La un moment dat m-am prins eu că ai mei stăteau de şase până când adormeam şi mama strecura cadourile sub pom. Da’ cum m-am prins. Am găsit cadourile cu câteva zile înainte de Crăciun, sub un fotoliu. Eram în perioada în care începusem să explorez casa. Toată. Şi cam tot pe atunci s-a terminat şi cu credinţa în Moş Gerilă:).

Dar mai îmi amintesc ca şi cum ar fi ieri, cum împodobeam pomul împreună cu mama, cum mă rugam de ea să mă lase să agăţ eu însămi globurile mele preferate: nişte ciupercuţe, două berze care se prindeau cu o clemă de ramuri, nişte moşi şi mai ales globurile lunguieţe şi foarte colorate pe care le puneam cât mai sus:).

Acum, adultă fiind aproape că nu mă pot abţine să nu cumpăr globuri în fiecare an. Am câteva zeci pe acasă, unele chiar din sticlă pe care le păzesc mai ceva decât pe o comoară. Zilele trecute am primit un email de la o prietenă care mi-a adus aminte de Crăciunul copilăriei mele, de globurile de sticlă cu forme speciale şi care mi-a reînnviat tentaţia de a cumpăra din nou globuri. Ei îl văd în verde. Eu am ochi mai mult pentru globurile din sticlă, lucrate manual. Uitaţi-vă pe site să vedeţi ce frumoase sunt. Mie îmi place în mod deosebit cel cu bunicuţa. Cred că trebuie să-mi fac listă de cumpărături, acum că tot se apropie primul Crăciun în 3 plus 2. Dacă vă tentează şi pe voi, atunci merită să ştiţi că 25% din încasări se duc către Copacul de hârtie despre care probabil o să vă povestesc în alt post.

Io’s curioasă de mor. Oare trece guvernul ăsta a lu’ Croitoraşu’ cel viteaz? Mă rog, viteaz nu prea e, da’ ştie să respecte ordinele. Cred că n-a trebuit Băselu decât să îi spună decât marş (sau dacă vreţi marches!, sper că mi-aduc bine aminte cum se scrie în franceză). Adicătelea, “te scoală şi mergi. Tre’ să îi ţii pe nebuni ocupaţi cât de mult poţi. Să fie haos!”.

Haosul ajută la referendum. Iar referendumul ajută la prezidenţiale. Că nu degeaba m-a sunat unu’ de la PDL într-o zi ca să mă’ntrebe dacă sunt de acord cu reducerea numărului parlamentarilor.

Să mă explicitez. Dacă e haos în parlament, omul de rând vede la tembelizor. Vede că din cauza lor, a ăstora din parlament care mănâncă banii poporului degeaba, nu avem guvern, nu avem conducere în ţară, în timp ce lumea ţipă de foame şi de lipsă de locuri de muncă, de gripă porcină sau de cine mai ştie ce. Pus că mai pierdem şi porcoiul ăla de bani de la FMI sau Banca Mondială.

Dacă ăştia de la parlament nu termină dracului odată mascarada asta, atunci omul de rând se duce la referendum şi taie numărul de parlamentari. Că aşa i se pare firesc. Fix ceea ce vrea şi Băselu pentru că un gând bun din partea omului de rând vis-a-vis de un proiect de-al lui nu poate decât să îl ajute la alegeri.

Parlamentul văd că îi face jocul deocamdată. Oare pentru că tocmai ce le-a dat şah atunci când l-a numit pe Croitoraşul cel viteaz în locul lui Boc cel mic? Deci care va să zică nu prea are încotro drăguţul de parlament. Geoană strigă că el îl vrea pe sibian, Antonescu (ce nume predestinat!) vorbeşte în versuri, vine şi Croitoraşu pregătit cu Blaga (poetul) de parcă am fi la proba orală de limba şi literatura română de la bacalaureat sau la clubul de poezie al mamaielor care au absolvit şcoala de fete în 1900 toamna.

Acuma, stând şi judecând la rece, oare parlamentarul de rând va marşa la îndemnurile ălor mari şi să voteze împotriva Croitoraşului? Sau se va gândi la scaunul propriu mai mult şi nu la doctrină, alianţe şi alte filosofii din astea politice?

Abia aştept să văd cum se termină circul şi cine va face următoarea mişcare. Să sperăm că nu va fi mat înainte de alegeri, nu?

Am evadat astăzi de acasă împreună cu prinţu’ consort ca să vedem This Is It la matineu. M-am dus cu emoţii la multiplex, recunosc. Nu ştiam la ce să mă aştept. Nu credeam că un material despre MJ la a cărui producţie el nu şi-a pus amprenta ar putea fi mai bun decât orice documentar despre oricare artist. Şi totuşi este. Este atât de bun încât oricât de fan ai fi şi oricât de multă tristeţe ţi-a adus trecerea lui în nefiinţă plecarea lui, nu poţi să nu te bucuri alături de el. Pentru Michael, muzica, scena, publicul a fost totul. Filmul transmite atât de multă bucurie, atât de multă dragoste, încât sentimentul că am pierdut pe cineva foarte drag, pe cineva pe care nu-l mai văzusem de peste 10 ani, pe cineva care urma să îmi umple sufletul în ianuarie la Londra, s-a însutit acum .

Am văzut un om, dincolo de geniu, un om care trăia ceea ce făcea cu atât de multă pasiune încât nu am putut să nu mă întreb dacă  există ceva la care fiecare dintre noi poate lucra cu atât de multă dăruire şi bucurie. Nu am un răspuns.

Sala era plină de părinţi cu copii, unul, doi, trei sau mai mulţi. Nu ştiu dacă ei, copiii, au dorit să vadă filmul, sau ei, părinţii, dar cert este că în puţinele momente de linişte de pe ecran, în sală nu se auzea nici măcar o respiraţie. Probabil că asta spune mai mult decât orice altceva.

M-aş duce să îl mai văd de 100 de ori şi personal îl recomand chiar şi celor care nu sunt neapărat fani. Duceţi-vă să vedeţi filmul. Lăsaţi-vă prejudecăţile acasă şi bucuraţi-vă. Nu pot comenta mai mult pentru că pur şi simplu nu există cuvinte pentru a descrie ce am simţit. This is it!

Pentru toate mamele care trec prin chinurile diversificării alimentaţiei la bebeluşi am creat un nou blog care se numeşte exact aşa: Reţete pentru pitici.

Sper că va fi un instrument care să ofere măcar nişte trucuri pentru perioada 4-12 luni şi ceva idei pentru hrana piticilor mai măricei.

Pentru că nu sunt o sursă inepuizabilă de reţete:) şi nici fii’mea un permanent “cobai”, invit mămicile interesate să împărtăşească din aventurile gătitului pentru pitici direct pe blog, fie la comentarii, fie cu guest posturi. Promit că voi testa înainte orice reţetă pe care o pun pe blog.

Meditam zilele trecute la faptul că nu mă mai enervează aşa de mult ceea ce se întâmplă pe scena politică de la noi. Nu mai am pur şi simplu niciun fel de speranţă că România se va schimba în următorii 20 de ani. Brucan a fost optimist. Probabil că acum se răsuceşte în mormânt sau râde pe sub mustaţă amuzat de faptul că el a scăpat şi noi nu.

Nimeni nu ne mai poate salva. Europa nu se bagă. E clar că suntem roata a cinşpea de la căruţa care oricum scârţâie din toate încheieturile. Nu au de gând să mai trimită vreun Carol I pe aici. Nu atât timp cât nu valorăm nimic. Nu avem ce să le mai oferim. Ţara asta, oricât de mare potenţial ar avea, va rămâne la stadiul de potenţial. Nimeni nu e interesat să ungă osiile sau să construiască ceva. Nimeni dintre cei care pot face ceva. Eu, oricât mi-aş dori, nu pot să fac mare lucru. Abia reuşesc să îmi fac spaţiul meu personal un pic mai confortabil, astfel încât atunci când intră în contact cu lumea exterioară românească să poată funcţiona ca un scut cât de cât flexibil, fără să se spargă în mii de bucăţi la prima dovadă de agresiune.

Am renunţat să sper că pot schimba ceva. Nu am ce. Societatea asta se degradează cu fiecare secundă care trece. Şi să dea naiba dacă secundele astea nu trec uimitor de repede. Cine speră că ai noştri copii vor prinde peste 20 de ani o Românie cât de cât comparabilă cu oricare ţară din Europa civilizată nu e decât un visător incurabil. Nu există aşa ceva Nu va exista. Nu poţi să ignori mizeria decât dacă stai toată ziua în casă sau dacă cercul în care te învârţi e ca un cocon elitist care te protejează de majoritate. Nu poţi ignora nesimţirea decât comunicând cu un număr foarte limitat de persoane din propriul tău cocon şi dacă îţi baricadezi urechile în faţa zgomotului de fond.

Dar ce te faci dacă zgomotul ăsta al unei societăţi deviate nu te lasă în pace? Dacă îl tot auzi. Continuu, continuu. Ca un picamer care nu se mai opreşte. Îţi vine să-i iei câmpii, nu?

Mie da. În ultimul timp m-am apucat să citesc cărţi pentru adolescenţi, îmi amintesc tot mai des de anii de liceu şi visez cu ochii deschişi la o plimbare în doi, foarte matinală, prin Hyde Park sau St James. Printre picături de ploaie care să spele imaginea dezolantă pe care sunt nevoită să o văd zi de zi. Ca să scap.