Românii sunt monumente (sau mai bine troiene) de nesimţire

Cred că de juma’ de an vreau să scriu postul ăsta. De prin vară. În iarna asta mi-a mai venit să îl scriu de vreo 10 ori. Da’ de fiecare dată mi-am zis: ce dracu’ să mai scriu şi eu despre rahatul ăsta de popor care mişună în jurul meu înnotând în nesimţire şi culmea, neînnecându-se, căci deh, în anii de glorie ai comunismului şi mai ales în anii de şi mai mare glorie ai tranziţiei şi democraţiei a învăţat să înoate foarte bine în propria mocirlă a indolenţei?

Şi iată că am citit astăzi un post la Marius Ciocan pe blog, post care mi-a oferit motivaţia necesară pentru a îmi descărca frustrările îndelung acumulate.

Să încep cu astă vară. Eram cu prinţu’ consort şi cu copilul printre blocuri, în Titan. Eu cu căruciorul, prinţu’ consort cu copilu’ în braţe. Pe o alee dintre blocuri, cu sens unic, mare scandal mare. La capătul ei un poliţist oprea toţi şoferii care o luaseră pe interzis. O şoferiţă, genul funcţionară de bancă cu ceva ştaif, îmbrăcată office şi posesoare a unui Golf parcă, era autoarea scandalului. Ea pur şi simplu nu voia să semneze procesul verbal al poliţistului, deşi era extrem de clar că încălcase o regulă de circulaţie pentru care poliţistul a sancţionat-o. Problema este nu doar că făcea scandal de coborâseră o grămadă de gură-cască de prin blocurile vecine, dar îi chemase şi pe mă-sa şi pe tat-su ca să îi ia apărarea. Că doar ea stătea la 5 metri mai încolo şi doar nu era să ocolească 3-4 blocuri ca să intre în parcare. Am încercat să îi explicăm că ea e în culpă, că poliţistul îşi făcea doar datoria şi nu avea nicio vină ca să îi suporte ei istericalele. Şi pe bune dacă nu părea a avea şi bun simţ şi bani de amendă. Dar se pare că ne-am înşelat.

Mergând şi mai în trecut să ne aducem aminte de iarna 2008-2009. Imediat după revelion, peste Bucureşti s-au abătut stihiile. În 3 ianuarie nu am putut să ajung la serviciu pentru că nu mergeau tramvaiele şi maşina era înzăpezită. M-am dus la cel mai apropiat magazin, am luat două lopeţi şi am revenit în faţa blocului, la curăţat trotuarul. Eu şi prinţu’ consort. Am dat zăpada de la noi (ultima scară) până la colţul celălalt al blocului (4 scări) în 4 ore. De la 10 la 14, cu tot cu dezăpezirea propriei maşini. În timpul ăsta au mai coborât doi tineri de la o scară care au mai pus şi ei lopeţile la treabă. În blocul nostru sunt 50 de apartamente. În timp ce noi ne luptam să ajungem în parcare dezăpezind trotuarul până acolo, au mai coborât vreo 3 inşi ca să îşi dezăpezească maşinile de la bordură. Nicio intenţie să pună mâna pe lopată ca să mute ceva nămeţi pe spaţiul verde de lângă bloc.

Revenim la prezent. Iarna asta a fost cu certitudine cea mai grea pe care am trăit-o în ultimii 25 de ani. Doar în copilărie am mai văzut asemenea troiene. Clar că a fost şi cea mai grea iarnă pe care am prins-o în Bucureşti. A nins, dacă ţin eu minte bine, de vreo 4 ori în capitală. La greu.

Cu un copil de 10 luni acasă, mi-a fost mai greu să ies la dat zăpada din faţa blocului. Din cele 4 runde de ninsoare am pus mâna pe lopată de două ori. Prinţu’ consort în celelalte două. De data asta am dezăpezit numai în dreptul scării şi la maşină. Ieri erau dezăpezite 3 scări. Una a rămas îngropată în zăpadă de vreo 40 cm, iar acolo nu locuiesc invalizi ci numai oameni în putere, dar foarte, extrem de nesimţiţi. Unul dintre ei a ieşit chiar să îşi dezăpezească Dacia 1300 din 1900 toamna dar nu a clintit niciun centimetru de zăpadă de pe trotuar. E pensionar, într-adevăr, fost director de bancă. Poate că de asta nu curăţă şi trotuarul.

La una dintre ninsorile trecute, un alt nene, tot din minunatul bloc în care stau, dezăpezea un Matiz cu făraşul. Toată zăpada o punea pe trotuar, deşi altcineva curăţase trotuarul înaintea lui. I-am atras atenţia că ar fi bine să pună zăpada la un metru mai încolo, în grădina blocului, ca să nu facă morman pe trotuar. Nu de alta, dar cu un copil de 8 kg în braţe, îmbrăcat ca un mic cosmonaut, aproape că nu mai vezi pe unde mergi, darămite să încaleci niscaiva movile de zăpadă. Reacţia omului realmente m-a şocat. A început să urle la mine în gura mare, ca scos din minţi, de se auzea în tot cartierul. Şi nu, nu a mutat zăpada în grădină. A luat-o cel care a dezăpezit din nou trotuarul acum câteva zile.

Nu vreau să trag concluzii. Nici să mă mai enervez. Dar înainte să îi înjurăm pe alţii pentru că nu-şi fac treaba, mai bine ne-am muta fundul de pe scaun şi am pune mâna pe lopată. Cum bine spunea Marius în postul lui. Aşa poate am învăţa să îi respectăm pe ceilalţi, că pe noi înşine se pare că ne respectăm prea mult până acum. De aia nu ne înjosim muncind.