“I just can’t stop loving you” a fost prima piesă care m-a obsedat. Zile în şir. Am ajuns în cele din urmă să posed o casetă cu melodiile lui. Tata a făcut rost de ea, de la un centru de înregistrări din Galaţi. Avem vreo 13 ani pe atunci, cred.
Eram un copil. Un copil care descoperise un suflet mare şi o muzică mare. Un copil care a învăţat de unul singur engleza, într-o vacanţă, doar ca să înţeleagă ceea ce cânta el.
Un copil care a luat tot ce a fost bun de la acest mare OM. Un copil care a crescut între timp, dar în al cărui suflet matur a rămas tot timpul o părticică din Thriller, Billie Jean, Bad.
Un copil matur care visa să îşi vadă pentru ultima dată idolul la Londra. În ianuarie. Ştiam că va fi pentru ultima dată. Şi oarecum trăiam cu speranţa că nu se va întâmpla nimic între timp. Dar nu a fost să fie. Acum şi speranţa a murit.
This is it! Rest in peace!
Sperantele nu mor nicodata! O speranta include intotdeauna o portita de iesire, chiar daca trecerea prin acea portita te transforma pe tine sau dorinta din tine, fixandu-ti alte orizonturi, astfel ca speranta sa ia alta forma cu alta structura, gata sa-ti protejeze sufletul!
@StropiDeSuflet: Multumesc.