Ce să faci 4 zile în Viena

3 zile după Viena. Încă mi-e greu să mă acomodez şi mai ales mi-e greu să scriu un prim post. În închipuirea mea, ăst prim post tre’ să fie “the real thing”. Numai că sunt aşa de multe de spus…

În primul rând, excursia de 4 zile la Viena am organizat-o noi. Totul prin Internet şi email. Inclusiv rezervările la diverse obiective turistice (când a fost nevoie) şi la restaurante. După cum spuneam, Internetul e cea mai bună agenţie de turism

Am stat la Hotel Savoy (3 stele) pe care l-am găsit printr-un portal mai puţin cunoscut – Yeego.com. 336 euro cazarea, aproape 200 de euro transportul cu Austrian Airlines. Costurile sunt pentru două persoane. Am mai cheltuit acolo alte sute de euro pe transport, intrări la obiective turistice, hrană şi diverse  cumpărături. În principiu, poţi merge liniştit cu 500 de euro în buzunar pentru două persoane, bani care îţi vor ajunge pentru transport, mâncare şi vizitat. Foarte important: Dacă stai 3 zile sau mai mult, poţi lua Viena card care îţi asigură transportul gratuit pe toate liniile (mai puţin trenul de la şi către aeroport pentru care mai dai nişte bani) şi reduceri la peste 200 de obiective turistice, restaurante etc etc. Viena card costă 18,50 euro de persoană. Mai există şi abonamente de 24 de ore.

Prima zi.

Cazarea la ora 14.30-14.45 aproximativ. La ora 15.00 eram în holul hotelului pentru a purcede în cucerirea primei redute vieneze: Catedrala Sf. Ştefan. Vizitarea în regim “all-inclusive” înseamnă 11,90 euro în care intră audio guide pentru catedrala în sine + vizitarea catacombelor cu ghid uman (cam lugubru după părerea mea) + accesul în turnul de sud. Noi am avut ambiţia să urcăm în turnul de sud (137 metri înălţime), pe cele 342 de trepte Fapt care ne-a asigurat o febră musculară sau cel puţin o durere de genunchi sau glezne la fiecare dintre toţi cei patru aventurieri neantrenaţi în prealabil.

Mai există şi turnul de nord, mai micuţ (aprox. 67 m dacă ţin eu bine minte), unde se află de altfel şi clopotul catedralei, doar că eu l-am confundat cu celălalt deşi am mai fost o dată în el şi ştiam că accesul se făcea din catedrală iar urcarea era cu liftul .

După Catedrală, am luat o cină copioasă într-un bistro din apropiere şi apoi am savurat o îngheţată la celebra gelaterie Zanoni&Zanoni, de neratat dacă vă duceţi la Viena.

A doua zi.

De dimineaţă am luat-o la pas, şontâc – şontâc, către Schonbrunn. Bine, la pas cu metroul care, apropos, merge ca ceasurile elveţiene. La secundă. Cu câteva excepţii pe care le voi detlia în alt post. Nu ne programasem să stăm decât maximum 4 ore la Schonbrunn dar am stat 5 şi probabil că ne-ar fi prins noaptea acolo dacă nu voiam musai să vizităm în aceeaşi zi şi Muzeul Tehnic. La Schonbrunn ne-am luat Gold Pass-uri pentru a vizita tot dar am renunţat la Gloriette (se vede şi de jos, nu trebuie musai să urci, mai ales dacă ai febră musculară ), la Labirint, la demonstraţia cu ştrudele şi la Muzeul Trăsurilor. Un Gold Pass e 30 de euro de persoană şi merită dar nu vă mai puneţi nimic în program pentru ziua respectivă dacă vreţi să vedeţi chiar tot.

Muzeul Tehnic, situat aproape de Schonbrunn (noi am mers pe jos până la el), e ca un imens laborator de fizică. La primul etaj sunt o grămadă de standuri unde poţi să faci experimente şi să vezi cum se manifestă legile fizicii. Noi am ratat un etaj (al treilea) pentru că se închidea, şi ca peste tot la ei, erai anunţat (în germană) că în 15 sau 20 de minute programul se termină şi e cazul să te îndrepţi către ieşire. Cel mai mult mi-a plăcut ultimul etaj (al patrulea) care avea tehnologii mai aproape de noi Cum ar fi automobile de epocă, producţie austriacă şi nemţească, planoare, televizoare color de pe vremea bunicii sau maşini de scris de pe la ‘900 toamna

Seara am oprit şi pe la Figlmuller, un restaurant celebru pentru şniţelele sale vieneze. Şi el tot de prin ‘900 toamna datează. Intrarea e pe bază de rezervare. La liber se stă la coadă cel puţin 50-60 de minute. Merită cu vârf şi îndesat o vizită pentru că şniţelele, nişte mega-şniţele de altfel, sunt nemaipomenit de gustoase. Yummyyyy…

Ziua a treia.

Din nou pe cele două picioare pe care le posedă fiecare, dar care încep să reziste din ce în ce mai puţin în modul de mers. În modul repaus e cel mai bine dar unde şi mai ales când, căci sunt atâtea de vizitat? A venit rândul Palatului Imperial Hofburg. Turul a inclus în două ore vizitarea camerei cu argintărie şi porţelanuri deţinută pe vremuri de familia imperială, apoi Muzeul lui Sisi şi apartamentele imperiale. Superb. E greu de povestit ce poţi vedea în fiecare loc. Mai ales că doar vreo 10% din informaţia care se buluceşte prin audio-guide-uri îţi mai rămâne în cap după vreo câteva zile.

Pe la 12 am făcut un popas de vreo oră în cafeneaua din faţa Palatului Imperial unde am gustat o felie de tort Sacher, ca să-mi fac şi eu damblaua căci de câte ori fusesem în Viena nu apucasem să mănânc aşa ceva Pe la 14 aveam rezervare la un tur cu ghid la Şcoala de Călărie Spaniolă. Aşa că am mai spart o oră în casa Fluturilor şi în parcul Mozart.

Şcoala Spaniolă de Călărie a fost o totală dezamăgire. Accesul se face pe bază de rezervare căci nu mai găseşti bilete dacă te duci pe nepusă-masă, iar intrarea costă 15 euro. Problema este că de banii ăştia capeţi fix o oră de explicaţii printre picamere şi bormaşini, de la o ghidă drăguţă pe care o auzi parţial, vizitezi 3 camere (cea în care caii fac antrenamente şi dau spectacole, grajdurile şi camera cu harnaşamente) şi vezi 4 cai care nici măcar nu sunt rezidenţi (de fapt rezidente, căci sunt iepe). În iulie şi august caii de demonstraţii sunt în vacanţă. Aşa că, dacă aveţi de gând să vizitaţi Şcoala Spaniolă de Călărie faceţi-o în altă perioadă a anului şi mergeţi la un antrenament de dimineaţă dacă vreţi să vedeţi caii în acţiune. Ce am aflat acolo: că lipiţanii, de când s-a destrămat imperiul nu-i mai importă ci îi cresc singuri, într-o “bază” din apropierea Vienei unde îi şi trimit în concediu. Şi am mai aflat că lipiţanii, deşi gri în tinereţe, ajung în adolescenţa lor, adică pe la 5 ani, să fie albi. De pensionat se pensionează pe la 25 de ani. Datorită genelor recesive, o dată la ceva timp ia naştere şi câte un lipiţan maro, considerat a fi “cel norocos”. Caii antrenaţi sunt doar masculi şi provin din numai 6 familii de lipiţani. Genealogia lor este strict supravegheată.

După-amiază, după o binemeritată odihnă de o oră la hotel, am purces către HundertwasserHaus. Este un complex de blocuri al căror design exterior l-a realizat artistul austriac Hundertwasser. Se poate vizita oricând căci acolo locuiesc oameni şi nu se vizitează nimic dar la magazinul de vis-a-vis cu suveniruri e deschis până la 7 seara. Aici există şi o hartă cu locurile din Viena unde se mai pot vedea “urme” ale artistului. Nu am apucat să mai ajungem la vreunul căci am luat tramvaiul N către Prater.

Prater poate nu rivalizează cu alte parcuri de distracţii, dar la densitatea de români pe metru pătrat cred că bate orice. Detaliez într-un alt post despre unde poţi întâlni români la Viena. În Prater poţi să te dai în roată, dacă nu eşti amator de adrenalină. Sunt două acolo. Una veche şi una mai nouă. Noi am ales-o pe cea mai nouă şi am preferat doar să o fotografiem pe cea veche. Dacă vrei adrenalină cred că sunt cel puţin zece aparate care să îţi taie răsuflarea şi câteva care îţi pot genera un preinfarct Eu am fost în SpaceShot din prima, aşa că după aia mi-a cam trecut dorinţa de a-mi creşte nivelul de adrenalină. Pe scurt: te aşezi într-un scaun şi ţâşneşti de-a lungul unui turn până la o înălţime de aproximativ 100 m, în cam 2 secunde. Te opreşti, cobori până la jumătate unde mai faci câteva oscilaţii dar de o amplitudine mai mică şi revii la sol. Şi toate astea de 4 ori. La prima ţâşnitură aproape că mi-a stat respiraţia Pe la a treia am deschis ochii când coboram de la înălţimea cea mai mare şi abia la ultima aruncare am reuşit să stau cu ochii deschişi tot timpul. 5 minute am tremurat după ce am coborât, spre amuzamentul prinţului consort şi al celor doi prieteni cu care eram. Mai poţi încerca în Prater vreo câteva montagne russe, dintre care unul în care stai pe burtă, atârnat ca un peşte, câteva aparate care te învârt pe toate părţile de ameţeşti, o centrifugă care trebuie să facă să te simţi precum rufele în maşina de spălat şi cea mai tare chestie: praştia. Aşa am denumit-o eu căci are două crăcane uriaşe şi două elastice. pe post de pietricică sunt două scaune alăturate în care se pun sinucigaşii . Nu am avut atât curaj încât să încerc nebunia care te aruncă la peste 100 de metri de unde oscilezi până când elasticul se potoleşte şi eşti adus jos. Mă rog, pentru 10 euro te şi filmează. Ar fi culmea să îmi filmez infarctul în direct

Ziua a patra.

Aveam de ales între Muzeul de Artă, Belvedere (partea de jos sau partea de sus) şi Muzeul Militar. După ultimele experienţe şi mai ales după durerea acută în picioare ştiam că nu putem face două în aceeaşi zi. Aşa că am ales Muzeul Militar. Aflat undeva mai spre sudul Vienei, dincolo de centrul turistic, muzeul (pe strada Arsenal) este absolut fabulos. Printre sutele de puşti, pistoale, săbii, halebarde, muschete, tunuri, obuziere, mortiere, antiaeriene, mitraliere, tancuri şi avioane, ai ocazia să faci cunoştinţă cu istoria Austriei dintre secolele 15 şi 20. Super lecţie de istorie. Şi apropos, în muzeu sunt expuse atât maşina în care a fost împuşcat arhiducele Franz Ferdinand la Sarajevo cât şi uniforma în care acesta era îmbrăcat.

Pe la 2 sau 3 după-amiaza am pornit către masă, urmată de o binecuvântată îngheţată la Zanoni&Zanoni iar seara am încheiat-o cu un minunat concert la Musikverein. Fără comentarii căci sunt de prisos.

În dimineaţa plecării am mai dat o tură pe Mariahilferstrasse la cumpărături de sandale (din motive de mers prea mult, o pereche dintre cele ale prinţului consort cedaseră) şi câteva cadouri. Drumul către aeroport a fost pigmentat cu câteva surprize (şi aici voi detalia într-un alt post) care ne-au făcut să uităm de orice dutz free şi să alergăm către poarta de îmbarcare ca să prindem avionul

În concluzie, Viena este un oraş în care aş dori să trăiesc şi unde m-aş muta chiar şi mâine. Cu siguranţă vom reveni, căci mai avem multe de vizitat şi degustat. Voi reveni şi cu alte posturi pe subiecte punctuale şi cu câteva dintre fotografiile multpromise.

_________________________________________________________________________________________________

Update: Pozele sunt aici.