Ce înseamnă să ai un instructor auto bun

Tata mi-a pus “covrigul” în mână pe la 15-16 ani parcă. Nu mai ţin exact minte. Ştiu doar că aveam o Dacie 1310 albă şi mă învăţase să o pornesc, să fac exerciţii de mişcări de volan stând pe loc şi să accelerez uşor, fără ambreiaj. Am plecat apoi în Bucureşti, la facultate, şi singurul contact cu maşina mai era când mergeam acasă din 2 în 3 săptămâni sau în vacanţe. În sesiuni învăţam stând în maşină

Deşi tata m-a bătut la cap mai mult de 10 ani să dau de carnet, tot la aproape 31 am făcut pasul. Ce rost avea să fac şcoala de şoferi şi să îmi iau permis dacă tot nu aveam ce să conduc după aia? Logic, nu?

Ei, în momentul în care ne-am pus problema să cumpărăm o maşină, mi-am luat “prinţul consort” de-o aripă şi ne-am înscris la şcoala de şoferi. De fapt, nu am ales şcoala ci instructorul. Cred că puţini viitori şoferi se gândesc la asta înainte să apuce volanul.

Norocul nostru a fost că o prietenă a insistat să facem şcoala cu fostul ei instructor, dom’ Vărzaru. Nu ştiam nimic despre el decât că e “demenţial” şi că e “musai să faci cu el”. A, şi că e tatăl lui Alex Vărzaru de la Caţavencu , cu ale cărui texte eram foarte familiară la vremea aceea.

Am început lecţiile cu dom’ Vărzaru prin septembrie 2006. Pe atunci dura cam 2 luni până îţi făceai dosarul şi te programau la examen. Aşa că la început conduceam maşina, un Logan, cam o dată pe săptămână. Spre finalul şcolii de vreo 3 ori pe săptămână, ca să nu ne ieşim din mână. Ţin minte şi acum că prima lecţie a fost bonus pentru că în timpul ei ne-a povestit cum funcţionează maşina, la ce foloseşte ambreiajul, care sunt butoanele şi manetele pe care trebuie să apăsăm etc. Următoarele, până la terminarea şcolii şi chiar după, au fost nişte lecţii de viaţă, de responsabilitate, absolut extraordinare.

Dom’ Vărzaru făcea cu noi exact ceea ce nu prea fac instructorii cu care mă întâlnesc acum pe străzile Bucureştiului. Mergea cu noi pe banda întâi de fiecare dată când se putea. Ca să nu încurcăm circulaţia căci noi ne moşcăiam cu 30 km/h. Făceam parcări laterale doar după ce treceau toate maşinile. Ne punea să ne asigurăm înainte de fiecare schimbare de direcţie. Ne ducea în poligon şi ne lăsa “să facem piciorul frumos” Stătea însă cu ochii mereu pe noi şi ştia întotdeauna de câte ori s-a oprit motorul. Ne punea să semnalizăm de fiecare dată când executam viraje sau schimbam banda, inclusiv la întoarcerea din 3 mişcări şi musai la plecarea de pe loc şi oprire.

Avea răbdare. Ne explica şi de 10 ori dacă trebuia o anumită manevră. Nu toată lumea are talent la condus, nu toţi prind din primele ore dexteritatea de a apăsa pe ambreiaj, a schimba viteza şi a semnaliza în acelaşi timp. Sau ordinea în care trebuie să faci anumite mişcări (semnalizarea, asigurare, întoarcere etc). SOC era cuvântul de bază la intrarea în maşină. Scaun, oglinzi, centură

Nu ne ţinea în trafic. Dacă era aglomeraţie ne ducea pe drumurile mai puţin umblate la ora respectivă. Nu ne punea să ne petrecem jumătate din şedinţă la o coadă la semafor. Întotdeauna găsea rute alternative. Ne băga şi pe străduţe ca să ne învăţăm cu dimensiunile maşinii şi cu strecurarea prin zone mai înguste. Tremurau chiloţii pe noi da’ ne ştiam totuşi în siguranţă cu dom’ Vărzaru. A, şi avea un extraordinar simţ al umorului. Orele de condus erau o adevărată încântare.

De ce scriu despre toate astea? Pentru că domnul Viorel Vărzaru este un om care mi-a influenţat viaţa şi pentru că mi-am propus să scriu şi despre astfel de oameni. De la el am învăţat să fiu responsabilă pe şosea, să încetinesc în apropierea trecerilor de pietoni ca să am timp să opresc dacă vrea cineva să traverseze, să nu parchez maşina în apropierea intersecţiilor şi a zebrelor ca să nu obturez vizibilitatea, să semnalizez, să mă asigur, să dau prioritate, să pun frână şi să nu mă bazez că altul o va face, să anticipez cât se poate de mult comportamentul altora, să respect pe omul aflat lângă mine în trafic. Şi a făcut toate astea nu ca să iau eu examenul, pe care oricum l-am picat la primul traseu pentru că am uitat să schimb viteza A făcut toate astea ca să învăţ să mânuiesc volanul astfel încât să nu pun pe nimeni în pericol. Ceea ce din păcate nu prea mai văd la mulţi instructori şi mult mai puţin la foştii lor elevi care acum fac scamatorii pe şosea.

PS: Din păcate în Bucureşti nu poţi face ieşiri din oraş pentru că e localitatea prea mare şi se termină timpul alocat orelor până când apuci să ieşi pe autostradă sau drum naţional, spre exemplu. Aşa că pentru mersul prin afara localităţii şi pe autostradă am mai avut doi sfătuitori foarte buni: tata, la primul drum de 4 ore şi prietenul Adi, cu care am mers prima dată pe autostradă . Şi acum ţin minte cât de crispate îmi erau mâinile pe volan la 130 km/h.