Drumuri ascunse (partea I)

Dobrogea. Sunt multe de spus si totusi putine.
Am plecat duminica din bucuresti. Dimineata si nu prea. Ne programasem sa o-ntindem pe la 7 de acasa. Da’, ca de fiecare data, calculele de cu seara nu se potrivesc si dimineata. Cu fiecare minut iti dai seama ca trebuie sa mai pui ceva in bagaj. O pereche de sandale de care uitasem, adidasii pentru eventualitatea in care ploua, tablele, trepiedul pentru poze cu apus caci pentru rasarit nu imi mai fac demult sperante:) Asa bagajele “terminate” seara ajung sa umple pana la refuz portbagajul. Argumentul suprem: las’ ca le cara masina.
Incuiem usa, trecem pe la banca pentru niste cash, oprim la o benzinarie pentru a verifica rotile si o luam catre autostrada. Aia care duce catre mare. Aici chiar am o dilema. A2 se numeste autostrada pentru ca are sensurile complet separate si poti sa fugi pe ea teoretic mai tare? Caci, in rest, nu prea seamana. Pe ultimii zeci de kilometri spatiile de service nu pot fi utilizate nici pentru o banala pana de tufis. Oricum, in rest, tocmai pentru ca esti pe autostrada, nu prea gasesti tufisuri. Asa ca daca te apuca ceva fie rezisti pana ajungi la prima benzinarie din Constanta,fapt ce este iarasi la mana sortii si a tirurilor rasturnate pe sosea, fie te tii pana ajungi la prima tufa care iti ofera un pic de “intimitate”.
Revin. De la iesirea de pe A2 am mers catre stanga, spre Cochirleni. Peisaj debusolant la prima vedere. Oricum, in afara de noi, nimeni nu mai optase pentru acel drum. Toti se ingramadeau catre Constanta.
Cochirleni e cam la vreo 10 km iar traseul nostru a mai inclus rasova, localitate pe malul dunarii, si adamclisi. Peisajul, desi total diferit de baraganul prin care trece autostrada, este aproape ireal cu cat te adancesti in Dobrogea. Drumuri ca o insiruire de panglici serpuitoare, strajuite pe ici pe colo de nuci, din loc in loc cate un sat parca uitat de lume. Inainte de Adamclisi, un indicator anunta brusc ca la stanga este cetatea. Mergi pe drumeag cu grija la inceput caci e putin mai rupt asfaltul si ajungi repede, pe dupa un deal, la poarta de est a cetatii dacice. In imprejurimi o singura casa. Linistea e atat de apasatoare incat iti vine sa vorbesti in soapta. Doar fauna locala e in mare agitatie. Poti sta cat vrei ca sa vizitezi ruinele. Nu te invadeaza cohorte cu turisti. Noi am pierdut pe acolo aproape o ora incercand sa ne imaginam cum decurgea viata in cetate acum aproape 2000 de ani.
Am plecat apoi catre Adamclisi …